Show-ul lui Peter Greenaway, dezamăgitor. Ce să nu rataţi la Festivalul de Film Experimental

1
281

Îndrăznesc să spun că cea mai „modestă” scenă gândită şi filmată vreodată de Peter Greenaway e infinit mai valoroasă decât orice variantă a show-ului său atât de anticipat – Lupercyclopedia Live Cinema VJ Performance. În cel mai bun caz, sesiunea VJ-istică a regizorului britanic poate fi luată drept un trailer prelungit la seria Tulse Luper Suitcases (mulţi dintre cei veniţi joi seara la Sala Polivalentă au ieşit cu gândul că vor să vadă filmele).

Ceva mai devreme, în aceeaşi zi, Greenaway anunţa că ceea ce vom vedea în programul Festivalului de Film Experimental (BIEFF) – experimente vizuale, adică – e de fapt „vin vechi în sticle noi”. Şi că scopul revoluţiei digitale, în vâltoarea căreia se află, este să producă „vin nou în sticle noi”. Dacă „noul cinema” presupune a forţa atenţia distributivă a spectatorului cu un amestec confuz şi uneori aleatoriu de imagini şi sunete, produs ad hoc doar pentru a fugi de ideea pe care Greenaway o condamnă (dar de care nu ştie cum să scape), aceea că cinema-ul este sclavul textului şi al narativităţii, atunci lăsaţi-mă cu vinul vechi la masă. Rămân cu plăcere printre cei cu „sindromul Casablanca”, cum îi numeşte regizorul pe nostalgicii filmelor de altădată.

Viziunea lui Greenaway despre „revoluţie” sau „inovaţie” este puerilă: cinci ecrane dispuse într-un semicerc, pe care rulează scene din Tulse Luper Suitcases, combinate cu imagini de arhivă cu explozii ale bombei nucleare (show-ul s-a derulat sub semnul 92 din tabelul elementelor, corespunzând uraniului), capete vorbitoare inserate peste imagini şi fragmente de text. La pupitru, în mijlocul sălii, regizorul şi compozitorul coloanei sonore, Huibert Boon. Lupercyclopedia, prezentat drept „inovator şi avangardist” (promovarea a ridicat aşteptările undeva la înălţimea lui Everest ) nu e cu nimic mai presus decât încercările VJ-istice ale altor artişti. Şi nu aduce nimic nou.

În primul rând, dacă e să ne legăm de spusele regizorului de la conferinţa de presă, a crea cu adevărat cinema live ar trebui să însemne acelaşi lucru ca în muzică: a-l produce pe loc, cu mijloacele specifice, şi nu a utiliza ceva ce există deja filmat şi montat. În caz contrar, cinema-ul e în continuare supus „timpului trecut” – spre deosebire de televiziune, potrivit lui Greenaway, care înseamnă timpul prezent. Îmi imaginez că revoluţionară ar fi abia clipa în care, ca spectator, ai putea schimba sensul filmului, ai intra în contact cu actorii şi le-ai da sugestii, ai trăi „live” facerea lui – deşi seamănă deja prea mult cu teatrul.

În al doilea rând, Greenaway propovăduieşte de ani buni decesul cinematografului – „Cinema-ul a murit! Trăiască cinema-ul!” – însă noţiunea sa despre cum ar trebui să arate acest nou cinema e încă foarte vagă. Esenţa cinematografului ar trebui să fie imaginea şi nu textul, explică Greenaway, şi e greu să nu-i dai dreptate când spune că „cinema-ul nu şi-a îndeplinit promisiunile”: majoritatea filmelor sunt adaptări narative ale unor texte scrise. „Experienţele cinematografice veritabile au deja vârste venerabile şi filmul, în general, e din ce în ce mai puţin interesant”, spunea anul trecut Greenaway, tot la BIEFF. Însă a crea filme narative şi a le mixa pe mai multe ecrane pentru a le face non-narative înseamnă orice, dar nu (r)evoluţie.

* Tulse Luper Suitcases este proiect multimedia care include trei lungmetraje lansate de Greenaway în 2003-2004, cărţi, expoziţii cu 92 de valize care reprezintă viziunea personajului Tulse Luper asupra vieţii, şi un joc video online.

***

De văzut la BIEFF 2011

BIEFF are în program, până duminică, o selecţie excelentă de filme ale unor autori cu viziuni cel puţin interesante. Nu rataţi The Photographer’s Wife, un film care vorbeşte despre iubire mai mult decât orice dramă romantică pe care aţi văzut-o vreodată. Cale de câteva decenii, un fotograf şi-a surprins soţia în mii de ipostaze – în vacanţe sau acasă, cel mai adesea nud – cu gândul că aşa va da consistenţă timpului care trece. După moartea soţului, Gerti Gerbert moşteneşte zeci de cutii arhivate riguros care-i amintesc de iubirea lor şi de viaţa pe care o trăiau aşa cum îşi doriseră, fără să conştientizeze asta decât la final.

The Evocation of Sadness – un excelent exerciţiu stilizat conceput de artistul vizual Erwin Olaf ca omagiu lui Luchino Visconti. O tânără de viţă nobilă se trezeşte în patul ei uriaş şi începe ritualul de dimineaţă, ajutată de trei servitoare. Scenele curg cu delicateţea unei picturi când, de nicăieri, în cadru intră un microfon. Crezi iniţial că e o greşeală a echipei lui Olaf, însă tânăra îl vede şi ea. E singura care vede ceea ce ceilalţi nici nu concep: că viaţa pe care o trăiesc e filmul unei alte minţi. În cele din urmă, The Evocation of Sadness devine un film despre procesul facerii unui film.

The Procrastinators 1, de Lernert & Sander. E uimitor cât de puţine obiecte şi cadre în sine îi trebuie unui regizor ca să stimuleze imaginaţia spectatorului. Aveţi un pahar cu vin, o ţigară aprinsă, o foaie de hârtie şi câteva creioane. Şi o voce din off. Un scenarist plănuieşte să se apuce de scris, însă întâi are nevoie de o melodie care să-l stimuleze, apoi se gândeşte că ar merge un pahar de vin – dar poate totuşi mai târziu – apoi că are nevoie de şosete noi, că ar fi cazul să meargă la frizer şi tot aşa. Filmul e primul dintr-o serie de 11 despre creativitate şi despre procesul în sine, în care evadarea, fofilare, amânarea îşi au rolul lor.

The Great Race  – o realizare impresionantă a regizorului Kote Camacho. Filmul arată ca unul de arhivă, din anii 20, şi vorbeşte în subtext despre istoria secolului trecut, văzută ca o cursă nebună şi violentă. O cursă de cai anunţă cel mai mare premiu pus în joc vreodată, o jumătate de milion. Cei mai buni opt jockey şi caii lor se pregătesc de start, când are loc o execuţie îngrozitoare. Însă caii gonesc şi şocul iniţial e învins de lăcomie şi se transformă în exaltare – senzaţia e înspăimântătoare.

Casus Belli – filmul lui Yorgos Zois (grec!) pune în scenă, ingenios, efectul de domino pe care îl poate provoca criza în lumea consumeristă de astăzi. Regizorul leagă, prin montaj, şapte cozi diferite – la supermarket, la muzeu, la o agenţie de pariuri, la biserică etc. Se crează un şir imens de oameni care aşteaptă, în virtutea unei reguli nescrise, acela că aşteptarea va fi răsplătită într-un fel sau altul. Însă, când unul dintre ei nu mai primeşte nimic, totul cade.

Mirror – un rezumat al trecerii unui om prin viaţă, într-un singur cadru de 7 minute (încă încerc să înţeleg cum au realizat trecerile în anumite scene), de la momentul când un băieţel aprinde lumina şi se urcă pe o ladă ca să se vadă în oglindă până când bătrânul se confruntă cu el însuşi poate pentru ultima dată şi stinge lumina.

Il Capo – un om dirijiând maşinării uriaşe care muşcă din stâncile de marmură albă de Carrara. E uimitor de multă delicateţe într-o muncă atât de dură, iar Yuri Ancarani îi capturează perfect poezia.

Sundays – Spunea cineva odată (nu mai ştiu cine) că măsura libertăţii spirituale a unui popor e dată de felul în care oamenii îşi petrec timpul. Valery Rosier adună, ca într-un album cu ilustrate, instantanee din duminicile unor oameni obişnuiţi. Regizorul vorbeşte de timpul liber ca despre „golul din existenţele noastre” – e mai dificil să-ţi umpli singur acest gol. Dormit, plimbări cu bicicleta, filme, cine, întâlniri cu prietenii, grădinărit – oamenii sunt foarte puţin creativi cu timpul care le aparţine.

Infinite Minutes – regizoarea Cecilia Felmeri, premiată în trecut pentru Matthias, Matthias, propune, în stilul lui Alejandro Gonzalez Innaritu, reconstituirea unui anumit moment din viaţa câtorva personaje, moment care le leagă pe toate fără să conştientizeze. Foarte atent la detalii şi foarte bine dozat în tensiune, scurtmetrajul ar un final interesant, însă derutant.

 Programul complet al Festivalului Internaţional de Film Experimental

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here