Autor: Anca Fronescu
Fiecare început de an în film îl sărbătoresc la Festivalul de la Rotterdam. Fiecare sfârșit de an îl celebrez la New York, la Making Waves: New Romanian Cinema. Și asta de trei ani încoace, de când festivalul de film românesc e organizat în varianta „private”, cum îmi place mie să spun. Adică, de când nu mai e sub egida unei instituții.
Making Waves e, pentru mine, o reflecție clară a unui lucru bine făcut. Și asta nu o spun sub influența sloganului politic auzit destul de des în ultima perioadă. Festivalul e organizat de o mână de oameni profesioniști, pasionați, care fac o treabă temeinică cu cap și cu suflet. O descriere pe care o lipesc destul de rar de proiecte.
Pe lângă sponsorizări și parteneriate strategice, Making Waves reușește să strângă fonduri de la persoane private. În primii doi ani, prin crowdfunding, o abordare de finanțare în trend, însă riscantă dacă nu știi cum să o duci la capăt. Însă echipa Making Waves a știut să își facă temele. Din acest an, a continuat campania de strângere de fonduri încercând să-i păstreze aproape pe sponsorii și prietenii fideli. Acum trei ani, am donat în campania de crowdfunding. După 15 și ceva de ani de trăit în afara României, am simțit atunci că, în sfârșit, am dat peste un proiect, o idee, o platformă în care pot crede, cu care mă pot identifica, o comunitate căreia, într-un fel sau altul, vreau să-i fiu aproape.
Sigur că a ajutat că totul se petrece la New York, oraș în care am trăit, pe care îl respir prin fiecare por. Îl cunosc, ne cunoaștem, ne regăsim mereu. În fiecare an, de trei ani încoace, încerc cum pot să pun niște bani deoparte pentru Making Waves. M-au întrebat mai mulți de ce o fac. Răspunsul e și nu e simplu. Alăturarea atâtor oameni care cred în filmul românesc, în cineaștii români, în impactul pe care cinema-ul îl are la nivel larg e de foarte mare însemnătate pentru mine. Filmul spune povești, dă de gândit, stârnește emoții, reînvie amintiri, apropie oameni. Iar dacă toate astea se pot întâmpla în buricul New Yorkului cultural, nu e de colo. Și dacă se mai și întâmplă cu succes la final de an, în luna cea mai plină de evenimente, într-un oraș burdușit cu event-uri, gale, premiere, festivaluri și lansări, cu atât mai mult. Mă bucur că pot contribui. La fel cum mă bucur și dacă reușesc să fiu de față.
După fiecare început de decembrie, rămân cu amintiri, cu întâlniri frumoase, cu imagini pe care le „cherish” în cutia mea cu suveniruri. Nu am să uit cum, în primul an, bolnavă rău, am ajuns la Lincoln Center și Andi Vasluianu m-a îmbrățișat uitându-se speriat la ce arătare eram. La fel cum nu o să uit plimbările prin New York-ul literar și filmic alături de Florentina, bursiera de anul trecut, de care m-a legat o prietenie specială, născută atunci. Sunt multe imaginile și sunetele pe care le port cu mine după trei ani de Making Waves. Anul ăsta am făcut fotografii, multe. Pe care sper la un moment dat să le pot arhiva. Ele spun cel mai bine povestea valurilor de anul ăsta.
M-am bucurat să îl revăd pe Vlad Petri, pe care l-am cunoscut la Rotterdam, la premiera mondială a filmului său, București, unde ești?, și cu care apoi am mers la Odessa. M-a emoționat să-i observ bucuria că se afla la New York, m-a bucurat și înduioșat deopotrivă să-i deslușesc emoția când la Q&A-uri nu se mai terminau întrebările. La fel cum m-a emoționat să îl văd pe Turdor Jurgiu, după vizionarea filmului său propus la Oscar, Câinele japonez și să îi urmăresc reacțiile la Q&A-uri. M-a făcut să zâmbesc ghidușia cu care Florin Piersic Jr. a răspuns uneori întrebărilor publicului american după vizionarea Q.E.D., și mi-a plăcut eleganța și distincția cu care Velvet Moraru depăna amintiri de pe când a lucrat la alte filme cu tentă documentaristo-istorică. M-a uimit engleza perfectă cu accent american a Anei Ularu și alura de top NY.
M-a impresionat profund interesul și analiza fină, detaliată a directorului de imagine Ed Lachman, prezent cam la toate filmele din festival. M-a rugat să mă duc să îl rog pe Stere Gulea să stea de vorbă cu el, că are să-i pună întrebări și să-l felicite pentru Moromeții. Nu am să uit cum le-am tradus celor doi poveștile, nici emoția lui Stere Gulea la laudele măgulitoare ale lui Ed Lachman. La fel cum nu am să uit fiecare poveste depănată de Ed Lachman și pusă în context cu umor și profunzime. Am susținut entuziasmul cu care Andrei Rus, bursierul de anul acesta, a documentat festivalul în fotografii și interviuri. M-a onorat să o cunosc pe Zara Popovici, cameraman tânăr de care știu că o să mai aud, fericită și ea să stea de vorbă cu Ed Lachman.
Extrem de interesant mi s-a părut panel-ul despre Hedda Sterne, artistă română de anvergură, prea puțin cunoscută publicului larg. Poveștile dintr-o epocă artistică de răsunet, cu nume sonore din peisajul artistic american și mondial și contextualizarea importanței Heddei în sfera artistică consacrata m-au mișcat enorm. La fel și vizionarea filmelor rusești cu temă LGBT și a discuției moderate ulterior de Mona Nicoară, avându-l printre invitați și pe scriitorul Andrew Solomon, alături de regizorii și producătorii filmelor din serie. Aplauzele ce au însoțit mărturisirile lui Andrew Solomon au marcat unul din „those unforgettable moments” de la Making Waves.
În fiecare an, îi văd pe Corina Șuteu, Elvira Lupșa, Oana Radu, Mihai Chirilov, Andra Cătălina Stoica, Mona Nicoară , Radu Grigore, Mihaela Nenciu (și toți ceilalți implicați) alergând de colo colo prin Lincoln Center, în sălile Walter Reade și Elinor Bunin, sau la Jacob Burns Center, în Pleasantville, e un freamăt continuu, iar sălile sunt pline. Contextul în care se întâmplă Making Waves e poate mai grăitor pentru cât de important e succesul festivalului.
În fiecare decembrie, la Lincoln Center se întâmplă atâtea lucruri: Metropolitan Opera (MET) e arhiplină, e Spărgătorul de Nuci la New York City Ballet, imediat lângă MET, Jazz at Lincoln Center e în toiul Christmas vibe, nume celebre se perindă mereu prin zonă. Filmele de la Lincoln Center, de la Lincoln Plaza sunt cu precădere cele laureate de-a lungul anului. Nu mai zic că la câțiva pași e forfota de pe 5th Avenue, și the X-mas Shopping e în turație maximă, MOMA e plină de atracții. Ca să nu o mai lungesc, cu toate datele astea la activ, să reușești să captezi atenția în The New York Times, New Yorker, Washington Post, Indiewire, Variety (iar astea sunt numai cele care mi-au căzut mie în mâini) e de foarte bun augur. Și să ai săli sold out la deschidere și închidere înseamnă la NY că you made it și you sure know what to do.
Drept dovadă, la Pleasantville, publicul l-a felicitat pe Mihai Chirilov pentru selecție și pentru inițiativă, iar echipa Film Society of Lincoln Center le-a mulțumit celor de la Making Waves că se tot întorc. Fostul director al Film Society of Lincoln Center, Richard Pena, a prezentat într-un context bine definit filmul Moromeții, analizând perspectiva și direcția Noului Val, demonstrând interesul pe care cinema-ul românesc l-a stârnit aici.
Anul ăsta, 2300 oameni au văzut filme românești la Lincoln Center și Jacob Burns. Pe mai toți i-am văzut fie zâmbind, fie curioși să pună întrebări, să își facă poze cu artiștii, să afle de ce așa și nu altfel, pe când un nou film etc. La anul, festivalul de film românesc împlinește 10 ani de la apariție și 4 de programare și organizare private. New York-ul se pregătește să îl celebreze. Echipa la fel, iar prietenii festivalului, și ei. Eu sigur mă apuc de pus bani deoparte. NY, ne revedem la anul.
***
Making Waves: New Romanian Cinema, organizat de Romanian Film Initiative, a avut loc între 4 – 8 decembrie la Film Society of Lincoln Center din New York, și între 5 – 10 decembrie la Jacob Burns Center, în Pleasantville.
