Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)/Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei (așa se umplu cu succes niște rânduri de text) e un titlu așa de căutat ironic și prețios că l-ar face invidios și pe Corneliu Porumboiu. Cu diferența majoră că Metabolism e cu adevărat meta, în timp ce filmul lui Alejandro González Iñárritu e atât de in your face că transcende orice definiție a intertextualității.

Criticii, audiența și Academia Americană de Film au mâncat pe pâine (nouă nominalizări la Oscar!) povestea lui Riggan (Michael Batman Keaton) un actor cândva celebru pentru rolul supereroului Birdman care vrea să își resusciteze cariera pe Broadway cu adaptarea unui text de Raymond Carver. În cazul în care nu ne-am prins de motivele din spatele acestei aparente sinucideri profesionale, ni se atrage atenția că „celebritatea e verișoara ușuratică a prestigiului”, iar protagonistul nostru de prestigiu are nevoie.

Iar Keaton nu e nici pe departe unicul care ne face cu ochiul dintr-o distribuție care trebuie să se și asamblat singură: fata lui Riggan e jucată de Emma Stone, fostă domnișoară în pericol în The Amazing Spiderman, Edward Norton, actor cu bogată experiență pe Broadway, recunoscut ca fiind temperamental (ex-Hulk pe deasupra), apare în rolul unui actor care se potrivește întocmai descrierii de mai sus, iar Naomi Watts e din nou actrița dornică de afirmare din Mulholland Drive (în caz că aveați dubii, se mai și sărută cu Andrea Riseborough).

Până și alegerea directorului de imagine e no brainer: pe cine aduci când ai nevoie ca filmul tău să arate ca și cum n-ar avea tăieturi de montaj (mascate adesea de trecerea prin coridoarele întunecoase ale teatrului)? Păi pe DOP-ul cu care a lucrat amicul Alfonso Cuarón la Children of Men și Gravity, Emmanuel Lubezki. Previzibil, rezultatul e spectaculos, chiar dacă alegerea nu e motivată neapărat de structura scenariului.

Totul e mestecat și de/la suprafață. Riggan are pe oglindă un citat care sună așa: A thing is a thing, not what is said of that thing. Fiică-sa îi spune că și-a ratat cariera, egoul său, cu voce cavernoasă de Birdman, îi șoptește același lucru ca un Aghiuță aflat pe umăr, alții îi spun că a ajuns să confunde dragostea cu admirația și că piesa pe care o pune în scenă a ajuns să fie o versiune deformată a lui însuși. Orice încercare de interpretare e făcută redundantă de o replică din scenariu care verbalizează întocmai mesajul pe care filmul are pretenția să îl transmită. Odiseea permanentei căutări a credibilității de către Riggan e un lung șir de paralele facile și transparente. Și când te gândești că unii l-au comparat cu 8 ½ și cu Opening Night!

Hollywood-ul adoră revenirile (vezi si cazul McConaughey) iar Keaton e un actor care merită toată recunoașterea ce se poate îndrepta în direcția lui, dar asta nu face din Birdman un film mai meritoriu și nici din Iñárritu un regizor vizionar. Iñárritu compara într-un interviu ego-ul protagonistului său cu un dictator bipolar, dar cred că la altcineva se referea de fapt când spunea asta. La el însuși.

***

Filmul rulează în cinematografele din România din 16 ianuarie.