„Bal”: o provocare la meditaţie

Autor: Florin Bică

Yusuf este elev în clasa întâi şi îşi trăieşte copilăria într-un sat de munte din nordul Turciei, existenţa lui pendulând liniştit între casa părinţilor şi şcoală. Având dificultăţi serioase de exprimare, Yusuf vorbeşte prea puţin, aproape deloc. Singurul cu care comunică este tatăl lui, Yakup, căruia îi şopteşte la ureche ceea ce nu reuşeşte să spună pentru urechile altora. Timid din cauza bâlbâielii, Yusuf se izolează de ceilalţi copii, preferând compania tatălui său care îşi întreţine familia din apicultură. Într-o zi, tatăl său suferă un accident care îi va schimba viaţa micului Yusuf. Însă nu accidentul este nucleul poveştii…

Prezentat la cea de-a 60-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (2010), Bal (Miere) a fost premiat cu Ursul de Aur, proiectând în atenţia publicului european cinematografia turcească. Bal este al treilea (şi ultimul film) din Trilogia lui Yusuf, regizorul Semih Kapanoglu încheind astfel povestea poetului Yusuf prezentată invers cronologic.

Filmul anterior, Süt (Lapte), din 2008, explorează anii tinereţii poetului şi frământările acestuia în căutarea identităţii poetice, în timp ce primul film al trilogiei, Yumurta (Ou; 2007), prezintă anii maturităţii, confruntarea poetului cu moartea mamei şi împlinirea sa prin iubire.

Spectatorului grăbit, obişnuit cu rutina alertă a vieţii cotidiene, dar şi cu filmele cu explozii în lanţ şi replici ce se succed vertiginos, Bal îi va părea cu siguranţă un film neobişnuit prin lentoarea sa. Kapanoglu (regizor şi scenarist) ne oferă o lecţie de tăcere, de ascultare a vocii naturii şi a celei interioare.

Filmul are puţine dialoguri (şi destul de puţină muzică), dar abundă în sunete ale naturii înconjurătoare. Ţipătul păsărilor, foşnetul pădurii şi vântul devin actorii secundari distribuiţi de regizor într-un film despre simplitatea vieţii în mediul rural, despre o copilărie care, deşi îi aparţine lui Yusuf, este, până la urmă, universală.

Singura secvenţă mai zgomotoasă a filmului este aceea în care mama lui Yusuf îşi caută soţul la bâlci. Muzica şi dansul popular turcesc nu fac decât să accentueze liniştea care străbate filmul de la un capăt la altul. Filmul lui Kapanoglu devine astfel o invitaţie şi o provocare destinată privitorului: de a-şi testa capacitatea de introspecţie, de a-şi exersa inteligenţa reflexivă. Bal este, în esenţă, o invitaţie la meditaţie pe marginea râului vieţii.

Interpretat cu talent de Bora Altas, Yusuf priveşte prin ochii săi negri, larg deschişi (greu de uitat de către spectator), lumea care se înalţă misterioasă în jurul lui. Deşi cuvintele nu-i ies cu uşurinţă de pe buze, în adâncul lui ele au sensuri clare, precise, au un dans al lor.

Plasat într-un cadru al tradiţiei islamice, filmul surprinde atent relaţia dintre Yusuf şi Yakup (interpretat de Erdal Besikçioglu), tată şi fiu, făcând aluzie – măcar şi numai onomastic – la două personaje din cartea biblică a Facerii, respectiv Iosif şi tatăl lui, Iacov. La fel ca biblicul Iosif, Yusuf pare să caute, să comunice şi să înţeleagă prin vise. Şi, aşa cum Iacov înţelesese că visele lui Iosif, odată mărturisite, puteau deveni primejdioase, şi Yakup îşi sfătuieşte fiul să nu-şi dezvăluie niciodată visele.

Păstrând ceva din dulceaţa mierii, Bal surprinde şi partea amăruie a vieţii, necesară probabil pentru înţelegerea şi preţuirea dulcelui, frumosului, candorii.