Într-un interviu din timpul campaniei de promovare a filmului Seven Psychopaths/Şapte psihopaţi şi un câine, Colin Farrell povesteşte una dintre conversaţiile cu regizorul Martin McDonagh din timpul filmărilor la In Bruges. Impresionat de calitatea scenariului pe care lucra, Farrell i-a mărturisit admiraţia faţă de ceea ce citea, la care replica lui McDonagh a fost: „you should see the other one”. Iată că a venit vremea să îl vedem pe celălalt pe ecrane, fix la timp pentru a-l include în topurile anului.
Marty (Farrell) e un scenarist irlandez nevrotic (deci alcoolic, va spune stereotipul), în pană de inspiraţie, care nu are decât un titlu pentru scenariul la care lucrează – Şapte Psihopaţi, şi doar unul dintre personaje. Se află în căutarea celorlalte şase atunci când prietenul său cel mai bun, Billy (Sam Rockwell) şi asociatul său Hans (Christopher Walken) răpesc un câine Shih Tzu de la un mafiot cu atitudine volatilă (Woody Harrelson).
Mai puţin echilibrat şi reţinut decât In Bruges (şi motivul pentru care, dintre cele două, In Bruges e capodopera) Seven Psychopaths e un comentariu isteţ, amuzant de pică, la adresa filmelor şi convenţiilor sale (la fel de lipsit de subtilitate – dar superior lui Last Action Hero – ca scriitură şi inspiraţie).
Întâi de toate, e însă memorabil pentru deciziile sale de casting, veritabil who’s who al actorilor pe care i-ai sechestra pe o insulă pustie pentru a face un film cu ei acolo. Pe lângă cei sus-numiţi, lăsaţi liberi să se desfăşoare şi cadorisiţi cu secvenţe antologice (Walken şuierând printre dinţi „fuck the cops”/ Rockwell, Billy Bickle (!), vorbind singur în oglindă), Tom Waits în rol de ucigaş de ucigaşi în serie, cu iepure alb şi cu o poveste de spus şi legendarul Harry Dean Stanton cu pălărie de quaker şi gâtul tăiat rup gura târgului cu apariţii excentrice, cărora nu le fac dreptate dacă le descriu în detaliu, chiar dacă îmi furnică degetele pe tastatură să o fac.
Dialogul vădit influenţat de Tarantino – cu funcţia sa de dezamorsare a conflictelor (vezi înfruntarea pacifistului Hans cu răii înarmaţi) şi de a crea tensiune (mafiotul lui Harrelson care nu se grăbeşte să-şi execute ţintele, preferând să le ţină mai întâi de vorbă) – animă haosul controlat creat de confruntările dintre personaje, dând peste cap aşteptările legate de rezultatul unei decizii/acţiuni (la confruntarea finală nu se vine neînarmat, nu-i aşa?) şi de semnificaţia unui detaliu (personajele feminine sunt sumar creionate? Bravo vouă că aţi observat, dar nu o să vă servească la nimic această informaţie).
Scenariul filmului se scrie singur, în faţa ochilor noştri – fiecare act e dezbătut de protagonişti înainte să aibă loc, pe canapea, în maşină sau la un foc de tabără – aşteptările lor faţă de filmul în care sunt conştienţi că apar iau faţa aşteptărilor spectatorului; personajele cu care Marty nu ştie ce să facă – un asasin vietnamez e unul dintre ele – sunt lăsate deliberat în aer („nu se poate încheia altfel decât violent”) şi rezolvate apoi cu ajutorul prietenilor săi, pentru a închide buclele deschise.
Ideile care par cele mai spontane şi originale se dovedesc a fi elemente ale unor poveşti reale spuse la beţie. E o joacă postmodernă ce trădează formaţia de dramaturg a lui McDonagh şi satisfacţia pe care o găseşte în forţarea convenţiilor care spun că e OK să împuşti femei, dar nu trebuie să te atingi de câine. În ciuda substratului meta, e lăudabil şi surprinzător că personajele păstrează o urmă de umanitate – în special cel al lui Christopher Walken, de-a dreptul ataşant chiar şi atunci când se găseşte sub influenţa cactusului psihedelic.
De la Kiss Kiss Bang Bang încoace nu am mai văzut aşa ceva – un film ce intră direct în galeria de clasic-cult, care (pentru că) îşi asumă cu atâta candoare originile pulp, livrând cinefililor plăcere pură. Cât ai număra până la şapte, şi de la cinci în jos.
Filmul intră în cinematografele din România din 21 decembrie.
