„Visul lui Adalbert”. Not another Romanian film about Communism

2
297

E aproape imposibil să citeşti descrierea lungmetrajului de debut semnat de Gabriel Achim fără să te gândeşti la ultima replică a regizorului-personaj din Bric-brac, filmul lui de licenţă: „Mai bine-l facem p-ăla cu revoluţia!”. Nu, Visul lui Adalbert nu se atinge de evenimentul cu pricina, dar ne serveşte o poveste optzecistă pentru care o mare parte a publicului cu siguranţă îl va plasa în aceeaşi oală cu clişeele despre Noul Cinema Românesc. Din fericire, cu toate defectele din dotare, filmul lui Achim are o prospeţime bine-venită, bazată pe umor, personaje şi pe o joacă de-a forma anti-minimalistă, care nu se fereşte de inserturi cu materiale de arhivă sau secvenţe suprarealiste.

A doua zi după ce Steaua câştigă Liga Campionilor în 1986, toată ţara e-n sărbătoare, dar viaţa merge înainte: Iulică (Gabriel Spahiu) îşi vede de soţie-copil-amantă-muncă-obligaţii în timp ce se pune la cale o serbare de Ziua Partidului, pentru care pregăteşte două filme despre protecţia muncii.

Povestea curge firesc, susţinută de Spahiu, Doru Ana în rolul şefului şi Anca Androne pe post de secretară cu aere de C. C. Catch, dar nu poţi să nu te întrebi care e de fapt subiectul principal: isteria microbistă, comunismul privit cu ironie sau relaţia cinema – realitate? Filmul fuge după toţi cei trei iepuri, dar din păcate nu îl prinde prea strâns pe niciunul.

La prima vedere, până ajungi să râzi la dialogurile delicioase, îţi sar în ochi greşelile de imagine (o surpriză deloc plăcută din partea lui George Chiper-Lillemark, care a filmat excelent, cu stil, Balastiera 186, Palmele sau 15 iulie): deşi e interesantă ideea de a filma pe VHS, e mai mult decât o imprudenţă să apară atâtea scene cu câte o fereastră în fundal.

A doua problemă e cu scenariul, în care s-au adunat mai multe elemente fără să aibă mare legătură unele cu altele: celebra victorie a Stelei, o vulpe (referinţă la Antichristul lui von Trier, pare-se), ziua Partidului, tema reconstruirii realităţii şi un omagiu adus lui Lucian Pintilie. Aşa o fi în viaţă, unde se mai întâmplă să se asocieze în minte şi peretele cu nuca, dar aici suntem la cinema, unde totul trebuie să se lege şi să meargă împreună de mânuţă spre (mai mult decât o poveste haioasă, mai exact spre) sens.

Cu siguranţă, less would have been more: la urma urmei, departamentul de protecţia muncii într-o fabrică din Mizil era o premisă suficientă pentru o comedie de proporţii, iar înflorirea cu bucăţele de memorie colectivă (cum e marele meci – paralela dintre accidentul de vânătoare al lui Duckadam şi accidentele de muncă e o motivaţie subţire) poate cel mult să atragă simpatia unei părţi din public, dar nu să îmbogăţească prea tare filmul.

Cu toate acestea, Visul lui Adalbert are un merit clar: stă la distanţă sigură de cele două extreme, nostalgia şi mânia, construind un comunism în care încap şi miştocăreala, dar şi tragedia. Alături de scurtmetrajul Strung Love (regia Victor Dragomir), filmul lui Achim deschide un pic mai larg uşiţa către un cinema capabil să privească istoria şi cu umor (de calitate, pentru că de la început la sfârşit râdem „cu ei”, şi nu „de ei”!), fără teamă de spectacol, şi, cine ştie, poate şi spre un mai mare interes al publicului român pentru producţiile autohtone.

AUTOR: Andreea Dobre

*Visul lui Adalbert a avut premiera la TIFF, în cadrul Zilelor Filmului Românesc.

 

Visul lui Adalbert – trailer from Green Film on Vimeo.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here