„Dintr-un studiu recent, am aflat că imaginea Kosovo-ului în afară este mult mai rea decât realitatea”, spune Iliriana Kaçaniku, ghidul nostru prin Prizren, cel mai simpatic și mai vechi oraș din țară, după cum îl prezintă ghidurile. Stăm la o terasă care seamănă cu 90% din terasele din lumea asta, bem espresso și, în afară de faptul că o fetiță vine să ne vândă alune de pădure, restul ne e cât se poate de familiar. De la barurile cochete de pe malul râului Bistrica – populate noaptea de mii de tineri – la fast-food-urile cu kebap, magazinele mici și muzica pop și orientală de pe străzi. Muezinul cântă la orele lui bine știute, imprevizibile pentru ceilalți, însă singurii care se mai opresc să-l asculte sunt turiștii.
Pentru ei, orașul e o binecuvântare: berea costă un euro, pizza, kebap-ul, salatele – între 1.50 și 5 euro, iar prăjiturile, câțiva cenți (venitul mediu al unui kosovar nu e semnificativ mai mic decât al unui român – 375 de euro față de 480). Străzile extrem de înguste (moștenire a Imperiului Otoman, cel care a adus islamul printre albanezi), pe care șoferii fac manevre incredibile, îi lipesc frecvent pe trecători de ziduri. Pe străduțele astea e ascuns vechiul Prizren, cu bătrâni croitori cosând la vedere, frizerii minuscule, băcănii, ceainării cu mese de lemn și părculețe unde bărbații musulmani își fac după-amiezile. Urmele războiului nu se simt – Prizren, aflat în sud, a fost mai puțin afectat.
Soldați la plimbare
Singurul detaliu neobișnuit în tabloul ăsta pitoresc sunt soldații KFOR (The Kosovo Force – NATO), care ies la plimbare în bocanci și uniforme de camuflaj, în soarele nemilos de august. De obicei câte doi sau câte trei, aparent (și probabil că) fără treabă. Patrula de altădată a devenit un soi de plimbare zilnică, pentru că, în ultimii ani, Kosovo e liniștit. Localnicii și turiștii îi opresc din 10 în 10 metri să se pozeze cu ei. „Sunt o prezență, dar atât. Nici nu-mi mai amintesc de când n-am mai văzut soldați în patrulare prin Priștina. După război, în 1999, erau absolut peste tot. Îmi amintesc chiar că învățasem cum patrulează fiecare țară: americanii întotdeauna în grup, britanicii dispersați, câte 2-3, și tot așa”, povestește Iliriana, coordonatoarea programului European Integration and Good Governance al Kosovo Foundation for Open Society, organizația care a inițiat deplasarea jurnaliștilor în Prizren, în timpul celui mai amplu eveniment cultural din oraș (și poate din țară), Festivalul Internațional de Film Documentar DokuFest.
Și, totuși, „nu ne-am putea imagina nordul țării, la granița cu Serbia, fără KFOR”, adaugă Iliriana. Pentru că Serbia nu recunoaște Kosovo, frontiera e încă un loc fierbinte. Un alt studiu, de data asta semnat de GALLUP, arată că organizația în care kosovarii au cea mai mare încredere este NATO. Spre deosebire de sârbi, care au pus pe primul loc Biserica. „Percepția publică e că, dacă pleacă misiunile internaționale de aici, ne-am dus naibii”, o completează Hajrulla Ceku, directorul unuia dintre cele mai active ONG-uri din Prizren, EC Ma Ndryshe (Civil Emancipation Differently), care încearcă să salveze ce se mai poate din moștenirea culturală a orașului.
La apogeul misiunii, în jur de 50.000 de soldați supravegheau Kosovo. Acum sunt circa 4000, iar din 2009, KFOR îi antrenează pe soldații kosovari din nou-formata Kosovo Security Force, o formațiune locală care să înlocuiască trupele străine, cândva. Momentan, KSF are 5000 de oameni.
Linii întrerupte
Pe multe dintre hărțile online, Kosovo e încă un spațiu incert – granițele îi sunt trasate cu linie întreruptă. După declararea independenței, pe 17 februarie 2008, 108 țări din cele 193 membre ONU au recunoscut oficial statul cu populație majoritar albaneză. România se află în grupul celor care se tem de propriii cai troieni și refuză să accepte noul statut. Jurnaliști din câteva „non-recongnizing states” – România, Spania, Grecia, Cipru, Slovacia, Serbia – au fost invitați să descopere cum arată azi Kosovo, la 15 ani de la război. „De foarte multe ori, avem prejudecăți despre anumite țări, fără să le fi vizitat vreodată. De aceea, am decis că, dacă nu ne putem apropia de guverne, măcar să ne apropiem de oameni, să le arătăm cum suntem azi și să mai eliminăm din prejudecăți”, explică Iliriana.
Ca în toate țările în care democrația s-a inventat după 1989 sau după un conflict major, în Kosovo, lucrurile bune vin mai degrabă de jos în sus. Societatea civilă, încă firavă și dispersată, învață cum să schimbe legi și să oprească abuzuri, să organizeze evenimente fără să depindă de banii statului. Una dintre marile „success story-uri” kosovare este DokuFest (16 – 24 august).
Are aceeași vârstă cu TIFF-ul, circa 230 de filme, peste 250 de invitați străini, nouă ecrane, workshop-uri, masterclass-uri, expoziții și concerte în fiecare noapte, la poalele munților Sharr. Ecranele sunt agățate pe unde nu te-aștepți – sub munți, pe râul Bistrica și printre zidurile fortăreței medievale Kaljaja, fostul centru al Imperiului Sârb, care străjuiește întregul oraș. După festival, sunt împachetate și depozitate sau returnate, iar Prizren revine la realitate: un singur ecran funcțional există în orașul cu 178.000 de locuitori. Realitatea te mai lovește o dată, când afli că în întreg Kosovo – care are circa 1,7 milioane de locuitori – există doar două săli de cinema, unul în Prizren și unul în Priștina, și că situația lor e nesigură.
„Change, don’t hide”
„În 2002, când am organizat prima ediție, nu numai că nu știam cum se face un festival, dar nici nu fuseserăm vreodată la unul”, povestește Veton Nurkollari, fondatorul DokuFest, fotograf de meserie. Și el, și Eroll Bilibani, directorul executiv al festivalului, poartă tricouri cu variantele motto-ului de anul ăsta, „Change, don’t hide” și „Change it yourself” și își beau cafeaua de dimineață cu ochii cârpiți de (ne)somn. Au început prin a proiecta câteva scurtmetraje în cinematograful-simbol al orașului, vechiul Kino Bahce, cu scaunele lui „vintage”, scorojite, și au ajuns azi la peste 2000 de documentare înscrise, circa 11.000 de plătitori de bilete și o estimare de 3 milioane de euro, venituri generate de turiștii care vin din Tirana, Priștina sau alte orașe și țări din jur. „Îmi spunea cineva, mai în glumă, mai în serios, că în Kosovo s-au întâmplat două lucruri majore: alegerile și DokuFest”, spune Bilibani. P.J. Harvey a venit într-un an, de pildă, iar americanii au parte de un Focus extins.
Balkan Dox a devenit competiția principală, după ce au realizat cât de importante sunt poveștile care ne leagă și câtă nevoie au cineaștii din regiune de sprijin (un program special de pitch-uri, organizat aici de Balkan Documentary Center, cu premii de 100.000 de euro, le este dedicat). Trei regizori români concurează în Balkan Dox: Teodora Ana Mihai, cu extrem de emoționanul Waiting for August, Iulia Stoian, cu Honey on Wounds, și Sinisa Dragin, cu Pădurea.
„E un festival rebel și asta nu prea dă bine în fața politicienilor. Spunem ce credem mereu”, susține Nurkollari, care poartă momentan o bătălie care nu se anunță cu happy-end decât dacă se implică voci importante din afara Kosovo. Prizren e pe cale să piardă Kino Bahce, din cauza deciziei statului de a privatiza cinematograful.
Festivalul s-a deschis, de altfel, cu un protest oficial împotriva hotărârii. Dacă ar avea cel puțin 1 milion de euro, festivalul ar licita pentru sală. „Mă tem însă că jocurile sunt făcute și că va fi o licitație trucată”, continuă el. Temerea e justificată de experiența atâtor ani de decizii discutabile și scandaluri de corupție. De aceea, ajutorul ar putea veni tot din acest „afară” pe care Kosovo, ca și România, se bazează masiv. Până la finalul festivalului, invitații străini vor duce mesajul mai departe, fie ei cineaști, ambasadori sau jurnaliști, speră Nurkollari. Motto-ul „Change it yourself” e de pus în aplicare, cât mai e timp.
***
Deplasarea Filmreporter.ro în Prizren, Kosovo, la DokuFest 2014, este susținută de Kosovo Foundation for Open Society (www.kfos.org), în cadrul programului Connecting with Europe.
