Cei care se amuză la catastrofele cinematografice să meargă cu încredere la Season of the Witch / Anotimpul vrăjitoarei. Cei pe care îi indispun să-l evite cu încredere. Ar merita să închei cronica aici, pentru că două-trei fraze în plus cer un efort mai mare decât l-au făcut semnatarii filmului. Anotimpul vrăjitoarei e insultător la adresa spectatorului (dacă nu a inteligenţei lui, măcar a minimului său trecut cinematografic); pare scris şi regizat de un puşti de 10 ani care a văzut şi Stăpânul Inelelor şi Harry Potter şi 300 şi documentarele cu fantome de pe Discovery şi vrea câte puţin din toate, dar nu ştie ce să facă anume cu ele. E un cocktail indigest de clişee spicuite de prin toate filmele „de ev mediu” pe care le-aţi văzut vreodată, plus fantasy-urile recente, şi îmbuteliat cu eticheta „Nicolas Cage” pe el. Dar şi eticheta asta se dezlipeşte uşor.

Filmul se deschide cu o scenă tipică pentru o istorie de la 1300: spânzurarea a trei femei bănuite de vrăjitorie şi înecarea lor pentru siguranţa că au murit de-a binelea. Noaptea, când preotul le scoate din apă şi le citeşte din Scripturi, una dintre ele se transformă într-o arătare demnă de horror-urile de serie B. Apoi suntem mutaţi pe câmpul de luptă, unde cruciaţii Behmen (Cage) şi Felson (Ron Perlman) servesc Biserica. Primul are însă revelaţia că interesele Bisericii nu sunt tocmai cereşti – şi un discurs ca atare, de secol XX, despre manipulare şi sângele vărsat în numele lui Dumnezeu „for centuries” – în timpul asedierii unei cetăţi, când omoară o femeie nevinovată (de precizat că onorabilii cavaleri reacţionează la surprizele neplăcute cu „Shit!”). Prin urmare, se retrag spre ţinuturile în care s-a născut Behmen şi care e devastat de ciumă. Prinşi într-un orăşel şi închişi ca dezertori, sunt forţaţi – tot de cler – să accepte o misiune în schimbul eliberării: să ducă o fată bănuită a fi sursa molimei la o mănăstire unde călugării ar urma să-i citească dintr-o carte sfântă.

Fata e frumoasă (Claire Foy) şi pare neajutorată, deşi e capabilă de lucruri stranii, iar scenaristul şi regizorul ar fi avut material suficient în ambiguitatea asta cât s-o scoată la capăt onorabil sau măcar să te ţină în scaun fără să pufneşti la fiecare cinci minute. E sau nu o vrăjitoare? Însă, prea grăbiţi să sacrifice tensiunea acumulată lent de dragul scenelor bombastice ori pur şi simplu nepricepuţi, Bragi Schut şi Dominic Sena o fac fast&easy. La toate nivelurile, inclusiv al efectelor speciale: panoramările după modelul Stăpânul Inelelor sunt făcute în pripă (parcă îi vezi pe băieţii care-au lucrat scenele pe calculator, în CGI), aerul gloomy pe care încearcă să-l copieze după 300 nu le iese, iar arătările demonice sunt ieftine.

În materie de dialog, nimic de reţinut, cu excepţia câtorva replici hâtre ale lui Ron Perlman, singurul care, masiv şi tăcut, pare cât de cât din filmul ăsta. Scenariul are, de fapt, tot ce e mai sclipicios şi vandabil în lumea creştină – demoni cu aripi, exorcizări cu apă sfinţită şi evanghelii, sacrificii etc. – o combinaţie tabloidă din scripturi, bună de livrat ca o pizza. Iar Nicolas Cage e un cavaler obosit, atât de obosit încât te miri cum a rezistat (şi el) până la final.

Filmul rulează din 21 ianuarie pe ecranele româneşti.