Autor: Ioana Filipaş
Rar apare pe piaţă câte un film horror într-atât de bine realizat încât să te ţină înlemnit în scaun de la început până la sfârşit; de care să fii îngrozit, dar căruia să vrei, totuşi, să-i vezi finalul cu orice preţ. Seria Paranormal Activity ar face parte din această ligă. Partea a treia, lansată în luna octombrie a anului trecut, reprezintă prologul poveştii şi debutul activităţilor paranormale în familia surorilor Rey. Filmul a fost aşteptat cu mare interes, dacă e să judecăm după faptul că încasările din primul weekend de la lansare au fost de aproximativ 53 de milioane de dolari, un record în rândul producţiilor horror.
Cu un buget relativ redus, fără efecte speciale deosebite, fără actori cunoscuţi în distribuţie şi fără scene explicite, Paranormal Activity 3 nu se ridică nici pe departe la nivelul primelor două părţi, lansate în 2007, respectiv 2010. Şi asta fiindcă e mult prea previzibil.
Numeroase secvenţe din primele filme (lumini aprinzându-se şi stingându-se, obiecte levitând, persoane târâte de-a lungul casei de către demon, secvenţa de final) sunt acum reciclate într-un mod mai mult sau mai puţin fericit. Scena căderii tuturor obiectelor din bucătărie, atât de înspăimântătoare şi de neaşteptată în cel de-al doilea film, este foarte palidă acum, iar reluarea ei e absolut inexplicabilă în scenariu. În schimb, secvenţa cu Bloody Mary, din baie, e infinit mai bună în film decât în trailer. Şi, că tot veni vorba de trailer, nu îmi explic nicicum motivele pentru care acesta cuprinde câteva scene care nu se regăsesc în film. Până la urmă, e o formă de promovare falsă, şi parcă lucruri de genul acesta făceau canalele de teleshoping, nu producţiile cinematografice.
Extrem de înspăimântătoare, în acest film, mi s-au părut fetiţele Rey. Poate mi se trage de la prea multe filme cu fetiţe angelice posedate de demoni, dar Kristi şi Katie copile, cu expresiile lor inocente, în timp ce vorbesc cu entitatea invizibilă şi se comportă ca nişte psihopaţi în devenire, m-au îngrozit la culme. Nu acelaşi efect l-au avut, însă, desenele cu pentagrame făcute de demon. Mai tare m-au speriat cearşaful plutind şi uşa trântindu-se decât mâzgăliturile de pe pereţi, al căror sens îmi scapă.
Filmul merge tot pe ideea folosirii camerelor de supraveghere improvizate din handycam-uri – idee în jurul căreia s-a şi construit seria Paranormal Activity şi care se dovedeşte extrem de eficientă în construirea suspansului. Calitatea mediocră a imaginii, unghiul de acoperire relativ restrâns, perspectiva statică şi momentele prelungite în care nu se întâmplă nimic sunt sarea şi piperul filmului (asta ca să nu spun mindfuck-ul, deşi cam asta se întâmplă, de fapt). Şi, culmea, deşi eşti perfect conştient că nimic nu e pe bune şi că, la naiba, e doar un film, e ficţiune, că totul e făcut pe un platou de filmare şi apoi pe un calculator, tot te trec fiorii şi tresari violent la fiecare sunet sinistru şi la fiecare mişcare nelalocul ei.
Păcat, însă, că filmul nu aduce prea multe idei noi. Primele două părţi îţi scoteau la suprafaţă cele mai întunecate temeri şi te făceau să te întrebi dacă nu cumva se întâmplă ceva ciudat şi în casa ta atunci când dormi şi dacă clipocitul becului chiar e o simplă întâmplare. Acest al treilea episod al francizei îţi arată doar ce ai mai văzut deja. Or, fiecare film din lume poate să aducă şapte continuări de acest gen, dacă tot e s-o luăm aşa. Rămâne de văzut, anul acesta, dacă Paranormal Activity 4 mai poate spăla păcatele precedentului.
