Experimente de la Veneţia, în premieră la Bucureşti

0
319

Festivalul Internaţional de Film Experimental Bucureşti (BIEFF) anunţă noi titluri în competiţie. E vorba de filme aduse în premieră în România, după ce au obţinut premii la Veneţia, Tampere, San Sebastian, Sarajevo sau Oberhausen. Bizarerii, experimente, viziuni radicale, originale – între 17 şi 20 noiembrie, la Cinema Scala.

Out, al artistului vizual israelian Roee Rosen, este câştigătorul premiului pentru Cel mai bun mediumetraj la Festivalul de la Veneţia 2010, unde a fost prezentat în secţiunea Orizzonti, şi al Premiului ARTE, obţinut la ediţia din 2011 a Festivalului de la Oberhausen. Nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film din partea Festivalului de la Sarajevo, Out e un film hibrid, o combinaţie de documentar, horror, spectacol erotic şi reflecţie politică. Partea centrală a filmului e o secvenţă sado-masochistă, care se desfăşoară într-o sufragerie obişnuită. Scena nu e jucată, ci „prestată” de două femei ale căror preferinţe se îndreaptă, şi în viaţa reală, către sado-masochism. De data aceasta, însă, loviturile primite de la „Stăpână” o fac pe „Sclavă” să scuipe citate din discursurile unuia dintre cei mai radicali politicieni israelieni de extremă dreaptă. Finalul inedit e un omagiu direct, chiar dacă distorsionat, adus secvenţei finale dintr-un alt film-hibrid ce tratează sexualitatea şi politica radicale: W.R.The Mystery of the Organism, de Dusan Makavejev.

Vorbind despre filmul său, Roee Rosen mărturiseşte: „Ideologia rasistă şi naţionalistă este demonizată în film, dar, în acelaşi timp, ea nu apare ca un rău de provenienţă externă, ci ca un element înrădăcinat în trupurile erotizate ale tinerilor israeliţi. Privind lucrurile din acest punct de vedere, Out problematizează renegarea moralizatoare şi comfortabilă a acestei ideologii şi lansează ipoteza că actorii şi spectatorii s-ar putea să fie părtaşii acestei viziune despre lume.”

How To Pick Berries, al finlandezei Elina Talvensaari, premiat în festivaluri şi proiectat în muzee renumite precum Centrul Pompidou sau MOMA New York, analizează mentalitatea finlandeză şi absurdităţile economiei globale. Adoptând stilistica filmului SF, reflectă asupra modului în care inegalităţile economice îi duc pe unii oameni parcă pe o planetă străină, iar pe alţii îi fac să se comporte ca şi cum ar avea de-a face cu nişte extratereştri… Economia e uneori mai ciudată decât orice ficţiune. În mlaştinile ceţoase din nordul Finlandei apar vizitatori veniţi de undeva de departe. Sunt inofensivi, dar simpla lor prezenţă perturbă mersul obişnuit al lucrurilor. Noii sosiţi au venit să culeagă coacaze, o activitate care dintr-o dată pare să întrupeze toate valorile culturale locale. Cine e de vină şi cine are de profitat?

Casus Belli, regizat de grecul Yorgos Zois este laureatul premiului pentru Cel mai bun scurtmetraj la Gala Premiilor Academiei Elene de Film în 2011 şi a fost prezentat în festivaluri de prestigiu, precum Rotterdam, Los Angeles, Palm Springs, Melbourne sau Clermont Ferrand. Potrivit lui Yorgos Zois, „Casus belli înseamnă «motiv de război». Nu mă refer aici la războaiele dintre ţări, ci la un război interior, al cărui motiv e sărăcia. Până acum câţiva ani, clasa mijlocie era predominantă. Astăzi, diferenţa dintre bogaţi şi săraci a crescut enorm. Din punctul meu de vedere, noul casus belli e sărăcia. Foamea este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui cetăţean civilizat al Europei. Coada la supravieţuire e coada finală la care trebuie să stăm. Suntem legaţi unul de altul şi dacă apare o situaţie de urgenţă, ne afectează pe toţi. Iar situaţia de urgenţă a apărut deja”.

Conform curatorului IDFA Amsterdam, Il Capo, al artistului vizual italian Yuri Ancarani, prezentat în premieră în România după un traseu lung prin festivaluri, reprezintă „un impresionant limbaj al semnelor ce ia naştere între om şi maşină, în carierele de marmură din oraşul italian Carrara. Într-un peisaj ireal, un om dirijează braţul unei maşinării către blocul de marmură care stă să se spargă în bucăţi. E aceeaşi marmură pe care a folosit-o Michelangelo când l-a creat pe David. Omul, marmura şi utilajul sunt cu toţii antrenaţi într-un joc al puterii.”

Pe lângă filmele de la Veneţia, competiţia BIEFF reuneşte şi cele mai premiate titluri de la Oberhausen.

„Acasă” înseamnă confort, siguranţă şi linişte. În lumea unui veteran de război suferind de sindrom post-traumatic, aceste noţiuni sunt distorsionate şi generatoare de anxietate. „Acasă” devine un mediu ostil, iar cei din familie sunt purtători ai demonilor împotriva cărora veteranul trebuie să lupte. Prezentat în premieră în România, I’m Not The Enemy, regizat de artistul vizual german Bjørn Melhus, a primit Menţiunea specială a Juriului de la Oberhausen 2011.

Premiera românească How To Raise The Moon e o combinaţie de animaţie experimentală şi filmare realistă, inspirată de mai multe şcoli din istoria artei şi culturii. Regizoarea Anja Struck crează o atmosferă tulburătoare într-un colaj condensat de imagini neobişnuite, un univers oniric amintind de filmul mut suprarealist, unde şi cele mai familiare lucruri devin fascinant de stranii. Anja mărturiseşte: „Când lucrezi intuitiv, lucrurile au libertatea de a-şi dezvălui frumuseţea şi logica proprie. Muzica vorbeşte direct emoţiilor şi amintirilor noastre şi declanşează un noian de asociaţii de idei. Aş dori ca oamenii să vadă filme în acelaşi mod în care ascultă muzică: în loc să încerce să descifreze mesaje, să se lase cuprinşi de fluxul asociaţiilor şi sentimentelor personale (dacă acestea există) declanşate de vizionare. Asta sper să realizez şi eu cu cinema-ul meu intuitiv: să deschid acea cutie secretă din subconştient, unde spectatorul îşi poate regăsi amintiri demult uitate şi vise despre care nu ştie nimeni altcineva. Pentru mine, filmul înseamnă codificarea secretelor, nu decodificarea lor”. How To Raise The Moon a câştigat First Prize NRW Competition la Oberhausen 2011 şi a participat la festivaluri precum Annecy, Curtas Vila do Conde sau Lille.

De-a lungul a patru decenii, o femeie se îndreaptă către obiectivul camerei soţului ei. Câştigător al Premiului Juriului la Oberhausen 2010 şi al Premiului pentru Cel mai bun film experimental la Curtas Vila do Conde, prezentat la Hamburg, Sao Paulo, Varşovia, Oslo, Cork şi în multe alte festivaluri, You & Me, al regizorului german Karsten Krause, e un emoţionant documentar experimental, care, pornind de la o arhivă personală, prin montaj, sunet şi muzică, dezvăluie poezia vieţii de fiecare zi, privite prin filtrul emoţional al amintirii.

Ca prim festival de film din România care promovează zona de graniţă dintre cinema şi artele vizuale, BIEFF continuă colaborarea începută în 2010 cu Netherlands Media Art Institute (cel mai important distribuitor olandez de artă vizuală), şi aduce, în premieră în România, cele mai recente lucrări a patru artişti vizuali olandezi: Lernert & Sander, Julika Rudelius şi Erwin Olaf.

The procrastinators 1: a far l’amore comincia tu, al duo-ului Lernert & Sander, reprezintă primul episod al unei serii de 11 documentare animate minimaliste, cu artişti care vorbesc despre rolul pe care amânarea şi evadarea îl joacă în procesul lor creativ. Auto-analiza a produs monologuri uneori tragicomice, alteori hilare, pe care filmul le susţine vizual cu naturi moarte stilizate. Lernert & Sander revin la BIEFF după ce, anul trecut, au participat cu How to Explain It to My Parents: Arno Coenen, o amuzantă şi dureroasă cronică a modului în care 9 artişti încearcă să-şi explice creaţiile, adeseori abstracte, părinţilor lor.

Cea mai recentă lucrare a controversatului artist vizual olandez Erwin Olaf, The Evocation of Sadness, e un omagiu stilizat adus lui Luchino Visconti. Suntem în secolul 19. O tânără de familie nobilă e înconjurată de oameni încă din momentul în care se trezeşte. Resemnată, îşi duce la bun sfârşit ritualul matinal, în timpul căruia trei servitoare o îmbracă şi o piaptănă. Pe măsură ce ziua înaintează, devine din ce în ce mai paranoică. Oamenii pe care ea îi vede nu sunt observaţi de ceilalţi. Sau, oare e într-adevăr supravegheată? Subiectul filmului lui Erwin Olaf devine chiar procesul realizării unui film. Spulberând iluzia, el analizează însăşi natura cinema-ului. Spre deosebire de hollywoodianul The Truman Show, unde protagonistul e singurul care nu ştie că trăieşte într-un spectacol de televiziune, Sophie e singura care vede într-o ţară a orbilor.

La graniţa dintre ficţiune, documentar şi artă vizuală, cel mai recent film al artistei Julika Rudelius, Dressage, proiectat la Rotterdam, Oberhausen, Centre Pompidou şi în multe alte festivaluri şi muzee prestigioase, pune în scenă un ritual de trecere la maturitate feminin, o variantă neaşteptat de agresivă a ritualului masculin redat cu subtilitate în filmul anterior al lui Rudelius, Rites of Passage.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here