„Istoria începe ca o farsă şi se termină ca o tragedie”, îl citează greşit pe Marx producătorul de film Lester Siegel (Alan Arkin). Măcar prima parte a afirmaţiei se potriveşte de minune pentru a descrie evenimentele reale ce stau la baza entuziasmantului Argo, cel de-al treilea film al celui mai constant actor-devenit-regizor de la Hollywood în activitate – Ben Affleck. Îmi asum criticile apărătorilor lui Eastwood.
După două ecranizări pe fundalul Bostonului natal (Gone Baby Gone şi The Town), Affleck alege pentru adaptare un dosar CIA, declasificat în timpul administraţiei Clinton, legat de criza ostaticilor din Teheran de la finalul anilor ’70 – povestea e prea greu de crezut ca să nu fie adevărată: agentul CIA Tony Mendez (Affleck) pleacă în Iran să extragă şase angajaţi ai ambasadei Americii, folosindu-se de o acoperire inedită –un producător de film care vrea să filmeze un scenariu SF cheesy într-o locaţie exotică. Are buget (trăiască fondurile Agenţiei!), machior celebru (trăiască John Goodman!), producător cu reputaţie (Arkin), şi o sacoşă cu storyboard-uri cum nu mai văzuse Imperiul Persan.
Pe sfert satiră la adresa industriei de film (vezi negocierea spumoasă pentru scenariul filmului), pe jumătate thriller de spionaj cu deghizări şi evadări la limită, Argo e un melanj de genuri pe de-a-ntregul vizionabil, atât prin felul în care dozează suspansul şi umorul (un ghid care crede că echipa de filmare face un „foreign wife film”, un proiect de evadare pe bicicletă!), cât şi prin felul în care arată – pentru a-i da patină, imaginea e prelucrată să arate aidoma filmelor şaptezeciste ale lui Cassavettes şi Alan J. Pakula.
Conştient că are pe mâini o ştruţocămilă, Affleck intercalează eficient planurile – în special o lectură publică a scenelor de un pronunţat ridicol ale falsului film, montată în paralel cu un discurs televizat despre situaţia ostaticilor – , mergând pe linia subţire dintre senzaţionalism şi auto-importanţă, fără să cadă în excese. Bine, asta pentru că aleg să ignor două elemente ce animă filmul, dincolo de aglomeraţia din pieţele Teheranului: explozia de limbaj colorat a personajului lui Arkin („Ar-go fuck yourself!”) şi expresivitatea semantică a superiorului Jack O’Donnell (Bryan Cranston) („If we wanted applause, we would have joined the circus”).
Argo e şi încă o dovadă că Affleck ştie să lucreze atât cu ceilalţi actori (între care şi favoritul personal Scoot McNairy, despre care veţi mai auzi), cât şi cu el însuşi, pe principiul sănătos „decât să aştept să-mi dea alţii de lucru, mai bine îmi dau singur”. Şi în cazul acesta, joacă un personaj rezervat în gesturi şi reacţii (nu se îngroaşă inutil detalii ca cel că lui Tony îi place să bea), imperfect dar nu lipsit de conştiinţă (ca şi-n The Town).
De la această importanţă acordată jocului actoricesc pleacă şi marea calitate a filmului – umanitatea, pe care realizatorii o găsesc într-un context istoric atât de ofertant, încât ar fi putut să le înghită interesul pentru personaje.
Ambiţios (dar cu măsură), citabil la nesfârşit şi totodată o curată porţie de entertainment, Argo e unul dintre filmele anului. Pur şi simplu, nu există ceva mai bun în cinematografe.
