N-ai cum să nu te întrebi ce se întâmplă cu lumea asta atunci când unul din demenţii-şefi ai filmului contemporan face un film atât de sensibil, cuminte şi tandru ca Amour. Da, ai citit bine: considerat „cel mai uman film al lui Haneke”, Amour a avut premiera în competiţia oficială de la Cannes zilele astea şi e deja decorat cu epitete ca sclipitor, capodoperă & co. Nimic de zis, Haneke atinge nişte zone foarte fragile în orice spectator, şi o face bine, cu cap şi cu suflet, dar dacă te aştepţi la stilul clasic al omului care spunea acum câţiva ani că rolul filmului e să violeze spectatorul (şi fie vorba-ntre noi, a şi făcut-o cu fiecare film), s-ar putea să ai mari surprize (ca să nu zic dezamăgiri).
Haneke revine la Georges şi Anne, cuplul lui drag de intelectuali tipici de upper middle class, doar că acum îi prinde la bătrâneţe, şi Anne e pe moarte. Cu o secvenţă de deschidere tulburătoare, aflăm de la bun început cum se termină totul: da, Anne o să moară; nu, nu despre asta e vorba. Interesul principal al filmului e grija lui Georges faţă de ea, iubirea pe care i-o poartă, sacrificiile pe care le face şi furtunile pe care le porneşte în el întreaga situaţie. Bun, şi? Asta-i tot? Da. Cu bune şi cu rele. Să detaliem.
Toată tensiunea din amprenta personală pe care Haneke şi-a şlefuit-o de-a lungul anilor, încă de la Der siebente Kontinent, din 1989, e acolo: camera fixă, tăieturile de montaj, sunetele plasate când şi cum trebuie se pliază ca la carte pe subiect, iar actorii sunt excelenţi: Jean-Louis Trintignant e ataşant până în pânzele albe; Emmanuelle Riva – nici nu vrei să-ţi imaginezi cum a reuşit să joace atât de bine decăderea fizică a lui Anne. Mai mult, Isabelle Huppert e şi ea acolo (Huppert într-un film de Haneke fiind, se-nţelege, o motivaţie suficientă pentru dat şi primit coate pe la cozi ca să intri), cu un rol foarte mic, dar care îi iese la perfecţie. Aşadar, dacă toate-s bune şi frumoase, care e problema?
„Mult zgomot pentru nimic” e mult prea dur, dar toate mijloacele de ameţire şi îngrozire de care dispune dragul de Haneke sunt folosite aici pentru o poveste pe care poţi la fel de bine s-o vezi în viaţa reală, la bunici sau părinţi, şi care nici nu te pune pe gânduri foarte tare. Unde sunt scenele care te şochează şi te toacă mărunt la cap zile întregi după proiecţie, unde sunt subtilităţile care forează adânc sub faţada respectabilă a lumii civilizate?
Cu Amour, regizorul austriac îşi ia adio de la vânătoarea după putreziciunile ascunse în spatele respectabilităţii, şi oferă în schimb un elogiu tocmai părţii frumoase şi grijulii a naturii umane, cu tăceri adânci şi coşmaruri à la Bergman şi personaje pe care îţi vine să le iei în braţe. Chestie care îi iese foarte bine, şi depinde numai de gusturi extrem de personale dacă va fi apreciată sau nu. „Stop this game, it’s not funny”, îi spune Georges lui Anne la un moment dat – şi if you ask me, i se potriveşte şi lui Haneke: you can do better.
Corespondenţă de la Cannes de Andreea Dobre.
