„Enter the Void”: încă o ascensiune în infern

0
238

„Enter the Void”: încă o ascensiune în infern„Cu cât înhami mai mulţi cai, cu atât totul merge mai repede – dar nu la smulsul pietrelor din pavaj, ceea ce este imposibil, ci la ruperea frâielor şi astfel călătoria va fi liberă şi voioasă” (Franz Kafka)

Ce cred eu că e Enter the Void (regia Gaspar Noé, 2009):

1. Enter the Void e Dead Man-ul lui Jim Jarmusch de acum aproape douăzeci de ani. Ingredientele sunt aceleaşi: halucinaţii invaziv şi pervaziv autoinduse by all kind of drugs, respectiv tribulaţii pe tema decorporalizării în urma aşa-numitelor near/after death experiences. Diferenţa e la nivel de rezolvare tehnică: în locul sobrelor – prin poezia lor – cadre trase în alb-negru de Jarmusch, Noé vine cu un mix imagistic incandescent scos parcă din sala cazanelor în care Belzebut îl perpeleşte pe Bosch, cu imagini de o cruzime, inclusiv cromatică, pe alocuri insuportabilă şi cu un flux narativ transmis/filtrat/dezagregat în permanenţă prin intermediul camerei subiective. Enter the Void e, deci, un Dead Man uluitor de cinetic, uluitor de fluid, pentru că esenţa halucinaţiei şi a experienţelor ultime e însăşi mişcarea dezordonată, accelerarea, aglomerarea paroxistică de emoţii şi adrenalină (trec peste faptul că Paz de la Huerta, titulara rolului principal feminin, îşi desăvârşeşte aici evoluţia suprarealist eterică din The Limits of Control!).

2. Enter the Void e povestea unei credit karmic neachitat, spusă exclusiv prin ochii celui care nu a mai plătit/returnat banii (sau, la un alt nivel, a plătit cu viaţa). Cameră subiectivă, aşadar, magistral pilotată de Noé, precum în cer aşa şi pe pământ, timp de aproape trei ore. Şi ce ore! The Hours! (Nu, nu ale lui Cunningham Michael, ci Cunningham Chris, la care m-am tot gândit în timpul proiecţiei fiindcă filmul acesta are ceva din stilul său!).

3. Enter the Void e contribuţia unui cineast instinctual, orientat preponderent spre provocarea & hărţuirea senzorială a spectatorului, la enciclopedia critică a alienării contemporane. Să ne înţelegem: Noé nu e un intelectual rafinat de tip Godard şi asta se vede cu ochiul liber în toate filmele lui, deşi în Seul contre tous recurge la unele trucuri godardiene! E.g.: intercalarea naivă şi fără vreun aport epic decisiv, a Cărţii Tibetane a Morţilor, care pare mai degrabă un gablonţ (am-) şi (de)plasat pe principiul accesorize your attitude fără a avea nici măcar acel coeficient de ostentaţie pe care-l are Istoria artei a lui Élie Faure în Pierrot le fou.

Şi ce spaţiu mai nimerit pentru a survola alienarea (fiindcă Noé n-are de gând s-o îngheţe într-un portret) decât Tokyo, prezentat din perspectivă eminamente nocturnă ca un fluoresent labirint sexual, cabaret amoral(ist) şi decadent, efigie a entropiei de toate tipurile, un spaţiu ideal, aşadar, de folosit ca referent (cultural) exterior pentru ieşirea din corp. În Tokyo – şi repet, Noé nu zice Tokyo e lumea – cinetica e destin, împlinirea destinului prin cinetică fiind moartea. Asta vrea el să ne arate şi asta şi face printr-un scenariu mult mai închegat decât mă aşteptam. Desigur, există implauzibilităţi (şi în Apocalipsă există, dacă-mi permiteţi comparaţia!), însă ele nu se văd (iar când se văd e foarte clar că sunt part of the game) pentru că structura narativă, nebănuit de solidă, cum spuneam, e obturată de o retorică violent-vizuală pe care cei mai sensibili o vor digera cu dificultate.

Corolar:

Am putea compara surplusul cinetic din Enter the Void cu jetul de apă ce-l stropeşte pe grădinarul fraţilor Lumière. Lucrurile stau aşa: noi, privitorii, suntem grădinarii, iar puştiul care calcă pe furtun e Noé. Singura diferenţă, de altfel esenţială, e că apa ţâşneşte cu atâta presiune încât nu doar că ne lasă fără reacţie, ci şi schimbă, în faţa ochilor noştri, bruscaţi uniform accelerat, starea de agregare a apei. Nu mai ştim exact ce vedem sau asupra cărui element să ne concentrăm, deoarece acumularea de capital cinetic nu face altceva decât să ne deformeze percepţiile. Apelând la vorbele lui Sloterdijk, filmul acesta ar putea fi „Vinerea Mare cinetică în care se mistuie speranţa de mântuire prin accelerare”.

Text preluat de pe cinesseur.blogspot.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here