„Drive” – încă mai există speranţă pentru Hollywood!

0
257

Pe la jumătatea filmului deja îmi imaginam cum ar fi putut suna un dialog între regizorul european şi producătorii hollywoodieni pe mâna cărora a ajuns: vreţi urmăriri, bătăi, acţiune, şi cu ceva romance? Bine… watch and learn! Că o fi fost aşa, că n-o fi fost, nu mai contează: important e că danezul Nicolas Winding Refn dă o lecţie de zile mari entertainment-ului american cu Drive/ Cursa. Deşi sintagma „de autor” a ajuns să fie asociată cu complexităţi intimiste care fug de potenţialul comercial ca de dracu’, Drive e în stare să dărâme clişeul. Dacă pornim de la ideea că materia primă de bază la Hollywood e povestea captivantă care apelează la empatie, atunci putem spune că Refn respectă cu brio reţeta, dar în acelaşi timp o dinamitează din interior. Cu atât mai simpatic când ştii că a fost cândva exmatriculat de la American Academy of Dramatic Arts din New York!

Drive porneşte de la o intrigă de acţiune ca oricare alta: un şofer-cascador (Ryan Gosling) mai face un ban în plus conducând pentru diverse jafuri, dar la un moment dat lucrurile merg prost şi nişte bad guys vor să îl elimine. Nimic spectaculos până aici, dar povestea asta e, unu, filtrată printr-o graţie regizorală rară care împrumută mărci ale genului noir şi le updatează la cele mai hip gusturi din ziua de azi (oh, da, electro cu iz de anii ’80 din plin, să saliveze şi hipsterii la ceva) şi doi, total diferită la capitolul scenariu de producţiile de masă atât de previzibile.

Revenind la noir: avem un erou-lup singuratic despre care nu ştim prea multe, personaje episodice tipice – apariţii scurte dar intense (mecanicul Shannon, mafioţii discutând afaceri la o masă dintr-o pizzerie, tipa trădătoare care o păţeşte etc.), încadraturi abrupte, cinism, violenţă şi un pic de iubire. Toate lucrurile astea sunt legate între ele cu o precizie şi o sensibilitate sublime: de exemplu, el şi ea (Carey Mulligan) într-un lift cu unul din tipii răi – după ce el înţelege ce se petrece, camera se apropie de sărutul de adio şi lumina se schimbă, ca şi cum intrăm în altă lume în care nu mai există nimeni în afară de ei doi; înapoi în lumea reală, un pic de violenţă extremă salvează situaţia iar apoi, după ce se deschid uşile, pe chipul ei, deja afară, înţelegem că s-a terminat înainte să înceapă. Câte thrillere americane oferă atât de mult în mai puţin de un minut?!?

Filmându-l adesea din spate (că nu degeaba are un scorpion mare şi auriu pe geacă), de jos în sus sau în tăceri care spun multe, Refn a reuşit să scoată din Gosling un dur misterios, ţinând la distanţă regulamentară moliciunea aia sentimentală a lui pe care miza rolul din Blue Valentine, însă fără s-o sufoce: scenariul îi aduce în cale şi o Irene ingenuă (Mulligan) cu un copil cu care se împrieteneşte instant, amândoi cauze de riscuri şi sacrificii. Deja începi să prevezi happy end-ul dulceag-familist (şi la un moment dat aproape că ţi-l doreşti!), dar în loc să te trimită înapoi acasă cu nişte căldurică perfect uitabilă, Drive te stoarce de emoţii cu un final care îţi rămâne în stomac. Sau în inimă. Sau în amândouă. Singurul cusur pe care i-l găsesc filmului e că l-a făcut pe Gosling atât de cool încât celelalte ingrediente – ritmul, scenariul, mişcările de cameră, luminile, Los Angeles-ul noaptea, muzica potrivită la momentul potrivit, tot piedestalul de bunătăţi cinefile pe care s-a aşezat, pe merit, premiul pentru regie de la Cannes – riscă să treacă pe planul doi pentru o bună parte din public.

Alte cronici:

„Drive” – o cursă memorabilă. Nicolas Winding Refn, despre violenţă, eroi şi muzică

Retro-thriller – „Drive”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here