„7 zile în Havana”

Cele şapte seri de filme de Cannes, în cinematografe de Bucureşti, în cadrul evenimentului cinematografic al toamnei, Les Films de Cannes à Bucarest, au debutat cu 7 zile în Havana. Ăsta da ocol prin lume.

Calup de şapte scurtmetraje (regizate de oameni cu (re)nume, în ordinea zilelor săptămânii: Benicio Del Toro, Pablo Trapero, Julio Medem, Elia Suleiman, Gaspar Noé, Juan Carlos Tabío, Laurent Cantet), realizat pe modelul Paris, Vu Par… (sau Je T’aime), pe tonuri şi ritmuri diferite, cu câteva personaje-liant care să omogenizeze rezultatul final, 7 zile în Havana e o serie de stop-cadre pe un oraş uitat de timp, într-o ţară care ascultă în fiecare după amiază discursurile Comandantului şi e obligată de embargo să conducă maşini din anii ’50.

În ochii celor ce o vizitează – americanul Teddy (Josh Hutcherson), sârbul Emir Kusturica, israelianul Elia Suleiman (jucând variantele lor ficţionale), Havana e colorată şi bulversantă, populată de travestiţi, şoferi de taxi cu formaţie de ingineri sau trompetişti, psihologi care fac dulciuri de casă pentru a-şi suplimenta veniturile, cântăreţi tentaţi de iluzia unei cariere europene sau de oameni care pur şi simplu stau pe faleză şi privesc valurile.

Toţi trăiesc în ţara în care producţia de ouă a atins un maxim istoric, fără ca produsele să fie „la vedere”, o copie a Capitolului american tronează în buricul târgului, mai înaltă cu 5 centimetri decât originalul, şi viziuni ale Fecioarei se mai arată încă vecinelor de la bloc.

Cum e adesea valabil în cazul încercărilor de acest gen, rezultatul e de calitate variabilă, cu două vârfuri în zilele de joi (Suleiman) şi duminică (Cantet). Cu minim de mijloace şi câteva unghiuri de filmare inventive, Suleiman – care e şi unul dintre invitaţii ediţiei din acest an a Les Films de Cannes à Bucarest – scoate maximul de efect din povestea unui turist israelian pe care îl dezorientează atât coridoarele întortocheate ale hotelului (şi orice alte răscruci de drumuri) cât şi faptul că grădina zoologică nu pare să aibă niciun animal. Statuia lui Arafat la intrarea în consulatul israelian e un cadru antologic.

Ziua de duminică (Fântâna) are o morală imbatabilă: solidaritatea obştească e stâlpul societăţii. Protagonista farsei lui Cantet are ordin de la Fecioara Maria să construiască în apartament o fântână, aşa că îşi pune la treabă toţi vecinii, la cărat apă şi cărămizi – lucru care iscă o hărmălaie generală şi destule momente comice.

Noé e prea bizar/neconsistent (cu un ritual de purificare aplicat unei tinere cu orientări sexuale impure), iar Del Toro (clasica poveste cu transsexualul şi turistul) şi Medem (tot cu femeia în prim-plan, din toate punctele de vedere) prea conformişti să lase în urma lor o impresie de durată, dar Havana îşi joacă bine rolul, e generoasă şi se lasă filmată, iar muzica e minunată. I-a plăcut lui Emir Kusturica, nu are de ce să nu vă placă şi vouă.

Filmul rulează în cinematografele din România din 19 octombrie, distribuit de Independenţa Film.