Filmele lui 2017 – Topurile Filmreporter.ro (II)

 

Andrei Bangu

Mai morocănos din fire decât fostul meu coleg Dragoș Marin (de liceu și de breaslă, că tot nu o mai practic de ceva vreme), 2017 mi s-a părut un an cinematografic slăbuț, dar important, în sensul că a marcat o expansiune clară (și mai mult decât binevenită) a festivalurilor, în număr și în diversitate a selecțiilor. Nici oferta de filme lansate “larg” (mai mult sau mai puțin) în cinematografe n-a fost sărăcuță (ba chiar din contră, gândindu-ne cum Ursul de Aur și Palme d’Or-ul au intrat pe ecrane ambele în același an, plus că a fost o adevărată floră de filme europene bunuțe, dar nu foarte prezente în circuitul festivalier internațional). Problema a fost una mai degraba de calitate – anul per ansamblu nu prea a venit cu niște titluri care să rivalizeze cu “crema” de anul trecut (când am avut Toni Erdmann, Elle, Sieranevada, Patterson etc). Ups and downs, asta e – cu siguranță efortul distribuitorilor de anul acesta merită lăudat. În 2017 am rupt-o aproape definitiv cu blockbuster-ul hollywood-ian și culmea că am avut aproape săptămânal alternative!

Voi face o trecere in revistă a ce s-a putut vedea mai bun anul acesta pe marile ecrane în România (voi exclude, așadar, ce am vizionat în privat).

Filme distribuite

Pablo Larrain a regizat (cu un efort titanic, îmi imaginez) două filme în 2016, ambele lansate la noi anul acesta: Neruda și Jackie. Primul (o meta-ficțiune formidabilă despre amestecul dintre realitate/biografie și produsul imaginației autoriale) este, desigur, mai notabil, fie și pentru faptul că al doilea a fost făcut mai țintit spre piața americană. Cu acesta din urmă, era evident că puriștii aveau să fie malițioși: este un film destul de traditional în narațiune și mai puțin îndrăzneț stilistic însă, în limitele sistemului american de studiouri (în spate stă concernul Fox), e destul de greu să cred că putea ieși ceva mai bun, iar Larrain îl îmbogățește cu o ambiguitate efasată.

Una din vedetele surpriză ale anului, Get Out, salutat de critica de specialitate cu un respect rarissim pentru un horror e și în topul preferințelor mele – e cel mai bun film de groază de la It Follows încoace (desigur, genul horror de aici este unul distilat și amestecat cu o pastișă șaptezecistă rafinată, dar nu mai puțin potent). În mai a intrat (tot surprinzător) pe marele noastre ecrane și The Other Side of Hope, ultima operă a lui Aki Kaurismaki, singurul film izbutit de anul acesta cu ton evident de stânga (în condițiile în care pledoarii pentru sistemul de ajutor social, știință sau pur și simplu pentru umanitate au eșuat atât ca discurs, cât și din punct de vedere cinematografic – I, Daniel Blake, (M)uchenik, La fille inconnue).

Prodigiosul Christopher Nolan și-a abandonat, pentru o clipă, ambițiile de Mare Epopee de Multiplex și a venit cu cel mai bun film al său de la Memento încoace, visceralul și narativ-îndrăznețul Dunkirk. Până acum necunoscuții (pentru mine) frați Safdie au lansat, la Cannes (fără succes la premii), originalul și vibrantul Good Time, o combinație de crime thriller independent-american-optzecist și comedie neagră în care acțiuni inepte (făcute de oameni nu prea luminați) au consecințe nefericite (uneori mortale) asupra lor, ca într-un film tipic Coen-ian, dar fără mizantropie și cu accent pe latura sentimentală.

Aș completa și cu ambiguul documentar al lui Sergei Loznitsa Austerlitz, un fel de opus amar al lui Shoah – dacă acesta din urmă era o încercare investigativ-detectivistă de recuperare a istoriei, primul este un fel de istorie desfigurată de prezent.

Dar preferatul meu cred că rămâne Moonlight, lansat de Transilvania Film într-o decizie luată pe ultima sută de metri (pesemne impulsionată și de câștigarea Oscarului pentru cel mai bun film). Cumva mă jenez să recunosc cât mi-a plăcut și să vin cu motive rafinate și cerebrale pentru alegerea mea. M-am lăsat pradă emoției (la fel ca Ancuța Proca, care l-a numit “un asalt de emoții”), cel mai probabil datorită mișcărilor camerei (un permanent balet), eclerajului delicat, folosirii lentilelor foarte lungi (așadar, cu accent pe chipuri și înecând adesea într-o ceață natura și interioarele, ca într-un vis). Există deja, pe internet, eseuri vizuale care îl compară cu Wong Kar-Wai.

D’ale festivalului

La Cannes a avut loc cea mai slabă ediție din ultimii ani, jalea cea mai mare fiind în competiția principală, prin urmare nici retrospectiva din octombrie din București nu avea pe ce să se bazeze. Totuși, în Semaine de la Critique a fost premiat Makala, un documentar cu o impresionantă stilistică de road movie realizat de Emmanuel Gras, iar în secțiunea Un Certain Regard a putut fi văzut Western, un ambiguu studiu despre clash-ul dintre civilizația orientală și occidentală în care, culmea îndrăznelii, prima este cea care, cumva, “iese mai bine”, totul pe o estetică fără cusur de (cum altfel?) western modern. Culmea, Happy End-ul lui Haneke (ce va fi lansat oficial în ianuarie pe ecrane), hulit de critica de film internațională, nu m-a dezamăgit – nu e un film important în filmografia sa, însă l-am găsit printre cele mai pervers-amuzante și ludice filme ale sale.

Ignorat de distribuitorii din România, Hong Sang-soo a fost introdus pe meleagurile autohtone prin două filme – unul la BIFF (On the Beach Alone at Night) si altul la Les Films de Cannes a Bucharest (The Day After). Nimic nou sub soarele adulter-bahic-sud-coreean, ca să zic așa, dar demersul este unul de salutat, iar filmele sunt de calitate.

La Cinepolitica s-a putut vedea excelentul Clash care, chiar dacă nu e politic decât prin subiect, este un tur de forță narativ și de decupaj, rămânand pentru aproximativ o zi într-o dubiță de poliție în care câteva personaje își așteaptă un inevitabil sfârșit.

TIFF a avut parte și de o retrospectivă destul de amplă la București, unde a putut fi văzută una dintre cele mai bune comedii (amare) pe teme sociale din ultimii ani, My Happy Family, care a câștigat și Trofeul Transilvania. Tot aici a fost proiectat pentru prima oară (înainte să fie lansat în cinematografe în decembrie) Una mujer fantastica, o versiune mai cumințită și mai politic corectă (desi nu mai puțin necesară) a lui Tangerine, prin care este lansată actrița transsexuală Daniela Vega printr-un rol memorabil.

Ca un comentariu general, lucrurile au început să se miște și pentru comunitatea LGBT, anul acesta fiind distribuită drama transgender cubaneză Viva și, pe lângă Moonlight, s-a lansat și love story-ul God’s Own Country (un Brokeback Mountain puțin mai insipid). La Festivalul Filmului American Independent a fost proiectat probabil cel mai senzual film gay al deceniului, Call Me by Your Name. Iar anul viitor se promite lansarea lui 120 battements par minute, cel mai reușit film din competiția principală de pe croazetă, un film paradoxal de vivace despre dragoste, moarte și dificultățile activismului politic.

DaKINO a avut cea mai bună ediție a sa, punând accentul pe cinema-ul american independent și feminism. După proiecția – din deschidere – a lui Manchester by the Sea (cea mai reușită dramă americană multi-nominalizată la Oscar după American Beauty), au putut fi vizionate Certain Women al lui Kelly Reichardt (regizoare esențială a momentului) și 20th Century Women, un alt showcase al versatilității lui Annette Bening (ca antidot pentru omniprezența din ce în ce mai anostă a lui Meryl Streep).

Made in Romania

Nici în cinema-ul autohton nu s-a întâmplat ceva spectaculos. În ianuarie a putut fi văzută o dramă izbutită de-a lui Adrian Sitaru, Fixeur, deși probabil mai proaspăt și mai imaginativ a fost bizarul Ultima zi al lui Gabriel Achim.

Unul din cele mai așteptate filme ale anului, documentarul eseu al lui Radu Jude, Țara moartă, s-a dovedit a fi mai mult concept decât construcție, a impresionat dar, una peste alta, pe mine personal nu m-a convins: cel mai hot regizor al momentului se atinge de o specie de film rară pentru cinema-ul românesc, cu rezultate oscilante (filmul e sugestiv și inteligent, dar și brutal și ocazional neclar).

Cele mai bune filme românești ale anului au venit pe ultima sută de metri. Câștigător al Trofeului Anonimul, Marița e o radiografie delicată și generoasă (în opoziție cu o poziție mai previzibil critic-meschină) a familiei provinciale destrămate. Dialogurile sunt excepționale iar prestația lui Titieni e impresionantă, pe lângă faptul că doi actori obișnuiți cu roluri destul de facile din NCR precum Alexandru Potocean și Bogdan Dumitrache dau dovadă de puțină versatilitate. Filmul refuză critica atât de tare încât la un moment dat se împotmolește într-o voioșie bahică puțin prea dilatată.

Dar în ultima săptămână nu mă pot abține să tot revin la Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, un debut (în lungmetraj) de-a dreptul impresionant din partea lui Emanuel Pârvu. Oricâte imperfecțiuni i se pot găsi (și, cu mici obiecții din partea mea, Victor Morozov în Dilema Veche chiar le-a găsit), Meda e o lucrare realistă deosebit de solidă, care explorează un mediu nu prea explorat până acum în NCR (ruralismul pauper), și o face cu acuitate maximă. Iar dacă personajul lui Pavlu e mai degrabă neconvingător, cel al lui Costel Cașcaval e pur și simplu perfect (la fel ca și jocul său). Eu, unul, îl declar filmul românesc al anului.

 

Citiți și:

Filmele lui 2017 – Topurile Filmreporter.ro (I)

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un răspuns la “Filmele lui 2017 – Topurile Filmreporter.ro (II)”

  1. Cristina spune:

    Sunt de acord ca Tara Moarta nu e nici asa, nici asa putea sa fie ceva mai mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *