Autor: Andreea Pătru
“Minuni” / “Le Meraviglie” este o coproducție italiană-autriaco-germană în regia lui Alice Rohrwacher, aflată la cel de-al doilea lungmetraj, după “Corpo Celeste”. Producția a câștigat Premiul Juriului la Cannes anul trecut. Având în rolul principal o actriță debutantă, pe Alexandra Lungu, filmul prezintă o familie multietnică de apicultori.
Minuni relevă un portret de familie atipic; vorbim despre o familie care trăiește în mijlocul nicăieriului, într-o o regiune vizibil dezavantajată, însă încă neatinsă de problemele lumii moderne. Alături de cele 4 fiice ale sale, Wolfgang, un tată pe alocuri abuziv și creionat în termeni categorici, produce alături de familia sa o miere pură, după reguli străvechi. Fiica sa cea mare, Gelsomina, este mâna sa dreaptă, suplinind lipsa unui fiu, și este cea care de fapt ia deciziile în această gospodărie. Echilibrul este rupt de către apariția unui concurs sub formă de show televizat, “Il paese delle Meraviglie” (“Ţara Minunilor”), moderat de seducătoarea Monica Bellucci în rolul lui Milly Catena, care promite acestor comunități izolate bani și în mod implicit un trai mai bun. Cu referiri evidente la neorealismul italian, împrumutând chiar numele protagonistei lui Fellini din „La Strada”, filmul prezintă situația incomodă a oamenilor-mici, a claselor de jos. Dacă Gelsomina lui Fellini era o “anghinare” de femeie, un copil captiv în corp de adult, micuța din Minuni este un adult înainte de vreme.
Din perspectiva unui coming of age story, Minuni are ceva din candoarea filmului „La lengua de las mariposas”, în regia lui Jose Luis Cuerda, exprimând farmecul lumii rurale, însă cu mai puțină intervenție a politicului. Alice Rohrwacher explorează, asemenea lui Mario Camus în „Los santos inocentes” și a lui Tizza Covi în „La pivellina” direcția unor personaje-copii provocați de context să acționeze ca adulți. Realismul social din fericire nu este unul didactic, iar funcția concursului de reality-show ca declanșator al acțiunii creionează poziția societală a familei și nu oameni schimbați/transformați de către iluzia televiziunii.
Ar putea fi exploatate niște aspecte ale personajelor mai mult. Sunt foarte psihnalizabile personajele lui Alice Rohrwacher: un tată pe alocuri abuziv, lipsa initimității în familia prezentată, o mamă mai mult de decor, iar relația dintre moderatoarea TV și protagonistă lasă loc unei admirații sinonime cu venerarea. Figura paternă este un erou brutal, însă atipic. Deși se vrea a fi un mascul alpha, de fapt este un personaj plin de umanitate. De la un punct nu se știe dacă mai vorbim de iubirea de tip agape în loc de eros, intimitatea cu fiica mai mare fiind un aspect confuzant și lăudabil de adăugat relației dintre personaje. De fapt, personajul este ghidat de instinct, de impulsuri, de dorința de a nu pierde controlul asupra copilelor sale inocente și nepervertite de lumea vorace a orașului. Uneori tatăl se transformă în tiran, însă numai din teama de a nu pierde în fața tentațiilor pe care le aduc banii. Nu știe să fie tată decât în mediul în care se mișcă liber.
Lumea rurală italiană amintește cumva de amărăciunea celei românești. Tranziția a lăsat la margine niște oameni care nu au putut fi integrați în sistem, oameni care mențin aprinse meșteșugurile și trăiesc din ceea ce produc. Regizoarea încearcă să exploreze propria regiune pentru a ilustra tradiția pe toate dimensiunile posibile (patrimoniul material printr-un teatru etrusc părăsit și patrimoniul imaterial prin meșteșugul apiculturii) și se lansează într-o dezbatere care deschide atât discuția despre mediu, exploatare și ecologism, cât și despre legile concurenței. Aceste sub-teme ale filmului nu sunt evident trasate și nici vehement anunțate. Deși bună o astfel de poziție cât de cât neutră, care nu incriminează, dar nici nu ia apărarea unui astfel de mediu, poate face un deserviciu filmului despre care ai senzația că nu duce la capăt niciun fir narativ, către nicio concluzie. Apariția unui micuț infractor dat în grija familiei de către serviciile sociale ar fi trebuit să fie un pretext bun, să provoace niște acțiuni, însă plot-ul decurge fără ca prezența lui să schimbe cu mult cursul acțiunii. Minuni este mai degrabă un film de stare, cu o imagine care prezintă natura și mediul personajelor în cadre largi. Nevoia de a contura mai mult personajele se simte și în tipul de filmare, fără prea multe gros-plan-uri, ele nu sunt cunoscute suficient. Nu știu dacă inspirația vizibilă din filmele sociale ale fraților Dardenne face un deserviciu regizoarei care nu construiește personaje, ci folosește din atmosfera creată, fără să adauge tensiune. Există o lentoare a mișcărilor de cameră vecină cu visarea.
Adevăratele minuni ale filmului sunt aceste fetițe și legăturile incredibile care unesc această familie. Starul TV ilustrat de Monica Bellucci, impune o anumită distanțare, rolul se întrepătrunde cu statutul actriței în realitate, acela de vedetă, de icon. Milly Catena este un personaj simbol al starurilor inaccesibile care promit o imagine lipsită de griji. Gelsomina e fascinată de acest personaj pentru că pare intangibil. Milly Catena este un liant între lumea minunilor din mediul rural, virgin, pur și minunile pe care le promite orașeanul cu tentația banilor. În concluzie, Le Meraviglie este un film feminin și feminist (cu exagerarea termenului pe care mi-o asum), cald, frumos filmat și excelent interpretat de actrița română debutantă. Corola de minuni de care vorbea filosoful Lucian Blaga nu e strivită, iar poate scena în care Marinella, una dintre fetițe, soarbe cu nesaț un fascicul de lumină ne hrănește și pe noi cu magia acestei lumi de lângă noi prea puțin cunoscute.
