Premiere la cinema: de la „Ghost Rider” la „Ceva bun de la viaţă”

1
350

E un sfârşit de săptămână aglomerat la cinema deşi, la drept vorbind, nu v-am recomanda cu toată inima decât un singur film: The Artist, favoritul la Oscar regizat de francezul Michel Hazanavicius. Iată şi unul dintre motive: „Artistul e mai mult decât o pastişă a filmului mut (se diferenţiază aşadar de Silent Movie al lui Mel Brooks), e un comentariu accesibil şi pertinent la adresa întregii perioade ce precede apariţia sunetului şi la adresa industriei filmului de azi” – un fragment din cronica pe care o puteţi citi integral aici.

Din lista de cinci filme în premieră, despre unul singur nu putem scrie pentru că nu l-am văzut încă: Mama ei de tranziţie!?! E greu însă să-l recomandăm cuiva după ce ne-a trecut prin faţa ochilor precedenta realizare a Cristinei Nichituş, incomparabilul, inegalabilul Şi totul era nimic… Dacă un sinopsis şi un trailer vă lămuresc, citiţi aici.

The Grey/ La limita supravieţuirii

Câţiva muncitori ai unei rafinării rămân blocaţi în zăpezile din Alaska după prăbuşirea avionului cu care se întorceau acasă, întâmplător pe teritoriul unor lupi. John Ottway (Liam Neeson), angajat de aceeaşi companie să apere angajaţii de fiare, devine un fel de lider al grupului. Scenariul e, pe alocuri, extrem de previzibil: fiecare moarte e anunţată, fie de ameninţarea din aer, de câte un gest cheie sau pur şi simplu de clişeul că băieţii enervanţi care strică zen-ul grupului mor cel mai repede.

The Grey/La limita supravieţuirii reuşeşte totuşi să pună în lumină umanitatea din personaje, deconstruind un anume machismo la care te-ai aştepta în aşa o poveste sau punând problema motivaţiei luptei fiecăruia pentru o viaţă deloc remarcabilă. Deşi pleacă de la premisele unui action thriller oarecare cu oameni pierduţi în pustiu luptând pentru supravieţuire, filmul lui Joe Carnahan oferă ceva mai mult, punându-te pe gânduri serios de câteva ori, dar nu se hotărăşte niciodată între dramă gravă cu accente existenţialiste şi thriller cu morţi oribile şi nedrepte. (Andreea Dobre)

Ghost Rider: Demonul Răzbunării

Ghost Rider: Spirit of Vengeance nu are nici o şansă să treacă de pragul penibilului pe care şi l-a ridicat în prima parte. Filmul nu se hotărăşte niciodată dacă să se ia în serios sau să ia în băşcălie filmele cu demoni, aşa că devine el însuşi o glumă proastă.

Dacă trei minţi de scenarişti şi două de regizor – Mark Neveldine şi Bryan Taylor – n-au fost în stare să scoată o scenă mai acătării în tot filmul, există totuşi o oarecare compensaţie pentru spectatorul român. O mică plăcere rezervată lui şi numai lui: o urmărire pe Transfăgărăşan spre Castelul Huniazilor (ignoraţi că ştiţi geografie), demoni luptând printre ambulanţe româneşti şi căpiţe de fân, Cristian Iacob în rol de mafiot îmbrăcat „ca şi cum ar lucra pe un vas de croazieră”, Dacii distruse de diverşi diavoli, Vlad Ţepeş ca avatar al Satanei şi un compliment al lui Johnny Blaze către o doctoriţă româncă: „Eşti fromoasa”.

Alte argumente nu am. Poate doar nişte peşteri albe spectaculoase şi peisaje lunare din Turcia. Şi faţa chinuită a lui Nicolas Cage când diavolul din el încearcă să iasă la suprafaţă. Cam aşa arată acum şi cariera lui. (Florentina Ciuverca)

The Vow/ Jurământul

Oricât de incredibil poate părea, intriga din The Vow s-a petrecut în realitate. O femeie şi-a pierdut o parte din memorie într-un accident, mai precis acea parte care cuprindea relaţia cu actualul soţ, iar bărbatul a fost pus în situaţia de a încerca să o recâştige. Sursa scenariului este o ştire despre cuplul respectiv, doar că realitatea sigur a fost mai interesantă decât varianta ei pe ecran.

The Vow, în regia lui Michael Sucsy, putea fi o foarte interesantă explorare a efectelor unui astfel de accident, a detaliilor despre experienţa unui om care a devenit brusc străin în propria viaţă. Însă scenariştii au schematizat povestea cât au putut, până a devenit un nou statement banal despre iubirea veşnică, „she’s the one” etc. Adică sirop din care am mai gustat de atâtea ori, de data asta cu Rachel McAdams şi Channing Tatum pe post de ingrediente. Totul, de la un capăt la celălalt, e învăluit în parfumul acela dulceag şi ipocrit de „perfect relationship”, aşa încât te prinzi repede cum se va termina şi aştepţi cu ochii pe ceas să vină o dată genericul ăla. (Florentina Ciuverca)

Ceva bun de la viaţă, regia Dan Piţa

În primul său film după 7 ani de pauză, Dan Piţa pretinde că ia pulsul României de azi, construind o ficţiune artificială care să-i susţină ideea pe care o rosteşte la un moment dat unul dintre personaje: „În ţara asta, singura afacere rentabilă e furatul”. Feţe groteşti, femei cinice, prostituate frumoase cu ochii vineţi, politicieni mafioţi, mineri cu feţe înnegrite şi tineri naivi populează lumea lui Piţa însoţiţi de cântecul unei fanfare care traversează filmul de nicăieri, prosteşte. O simbolistică prea uzată ca să mai fie acceptabilă.

În această schemă, personajele principale, doi băieţi crescuţi la orfelinat care încearcă să-şi facă un rost într-un oraş minier, sunt programate să eşueze în timp ce transmit tot ce e de transmis din partea regizorului. Mateo (Corneliu Ulici) şi Ginel (Dragoş Dumitru) trebuie să fie naivi până la Dumnezeu, muncitori cu măsură, salvatori acuzaţi pe nedrept, copii frumoşi ai nimănui, frunze în vânt la mâna şmecherilor. Ei lucrează întâi la o haldă de steril, apoi în mină, apoi ca intermediari ai unui patron ţepar, apoi cărăuşi pentru un contrabandist, în tot acest timp visând să plece în America (cuprinsă într-o sumă înduioşătoare de clişee).

Între o muncă şi alta există rupturi de logică, fire lăsate baltă (de exemplu, fata găsită pe câmp) şi multe discursuri cinic-demonstrative. Câteva plusuri, totuşi: imaginea lui Dan Alexandru, atât de apăsătoare uneori încât prinde consistenţă, jocul lui Adrian Găzdaru şi apariţia lui Corneliu Ulici, un tânăr actor care merita un debut mai puternic. (Florentina Ciuverca)

Vezi aici programul cinematografelor.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here