Blockbuster-ul „The Hunger Games”, în cinematografe: de ce a meritat aşteptarea

Autor: Ioana Filipaş

Mult-aşteptatul film The Hunger Games/ Jocurile Foamei, în regia lui Gary Ross, a ajuns, în sfârşit, în cinematografe! Îmi pare rău că afirmaţia aceasta, scrisă fiind, nu îmi trădează fidel entuziasmul. Spun asta pentru că, personal, am aşteptat să văd filmul de mai bine de doi ani, încă de pe vremea când era doar o propunere pe masa unor scenarişti şi a unui regizor.

Undeva prin 2009, Nemira a lansat pe piaţa din România romanul Jocurile Foamei (The Hunger Games), al scriitoarei americane Suzanne Collins. Ca strategie de marketing, editura a implementat la acea vreme (pentru această carte şi pentru continuarea sa, Sfidarea) sistemul „nu-ţi place, îţi iei banii înapoi”. Am observat, de-a lungul anilor, că niciuna dintre cărţile care intră în astfel de programe nu sunt de trimis înapoi, ci de citit, recitit şi apoi păstrat la loc de cinste.

La fel s-a întâmplat şi cu aceste două romane, după care am aşteptat cam un an până să lanseze Nemira ultima parte a trilogiei, Revolta. În timp ce lecturam cărţile şi îmi cream imagini vizuale ale Panemului, Districtelor şi ale personajelor, mă întrebam mereu cum ar arăta o ecranizare după această poveste. Mai apoi, văzând-o pe Jennifer Lawrence în Winter’s Bone, am asociat personajul său din film cu Katniss Everdeen, protagonista din Jocurile Foamei, convinsă că ea ar fi cu siguranţă perfectă în acest rol (asta admiţând, desigur, ideea că cineva, cândva, ar urma să ecranizeze romanele). A urmat apoi o mică documentare despre actriţă şi bingo! Cu ochii măriţi şi pulsul razna, am descoperit atunci că, de fapt, Jennifer Lawrence chiar urmează să joace rolul principal în Jocurile Foamei – film aflat, la momentul acela, în etapa de pre-producţie.

Au apărut, ulterior, fotografii de pe platourile de filmare, a fost lansat şi trailerul, apoi încă un trailer, afişe, iar apoi a fost anunţată data lansării în cinematografe: 23 martie. Cu aşteptări foarte mari, am fugit la cinema chiar în ziua lansării, m-am aruncat în scaunul confortabil şi am sperat din tot sufletul ca filmul să merite.

Dictatura Capitoliului

Jocurile Foamei prezintă scene dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, din naţiunea Panem, ocupantă a continentului cunoscut, în trecut, ca America de Nord. Capitoliul şi-a instaurat treptat dictatura sângeroasă peste cele douăsprezece districte, iar pentru a menţine sub control populaţia şi pentru a consolida puterea nemărginită a sistemului, organizează anual competiţia naţională numită Jocurile Foamei. La acestea sunt selectaţi de fiecare dată câte doi adolescenţi din fiecare district, prin tragere la sorţi, iar ulterior sunt aruncaţi cu toţii într-o arenă enormă unde sunt obligaţi să se lupte unii cu alţii.

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul ecranizărilor unor romane, şi aşa cum era de aşteptat să se întâmple şi acum, scenariul filmului este relativ diferit faţă de carte. Diferenţa majoră este că, în vreme ce cartea abundă în detalii, conturând atent personajele şi descriind amănunţit fiecare eveniment, filmul pare să fie doar o goană nebună prin poveste, salvându-se informaţie suficientă, dar nu foarte cuprinzătoare. Din acest punct de vedere, recunosc că mi-aş fi dorit să văd mai multe scene din carte, dar sunt perfect conştientă că durata filmului ar fi trebuit să fie cel puţin triplă.

În schimb, din perspectivă vizuală, pelicula este fără cusur. Construcţia Capitoliului e impresionantă prin măreţia sa; clădirile, apartamentele tributurilor, sala de antrenamente – toate sunt cu mult mai luxoase şi mai impunătoare decât m-ar fi lăsat imaginaţia (ghidată, desigur, de carte) să le vizualizez. E interesant şi faptul că în Capitoliu se regăsesc câteva clădiri din Washington DC, adaptate şi reconstituite după presupusa trecere a timpului. În carte nu se menţionează astfel de detalii, însă e de efect faptul că scenariştii s-au gândit să le includă.

Distribuţie ca la carte

Alegerea distribuţiei a fost deosebit de inspirată. Se pare că nu am greşit atunci când am intuit că Jennifer Lawrence ar fi o Katniss Everdeen ideală. Chipul, corpul, vocea, gesturile, tristeţea din ochi – le are pe toate exact aşa cum le-a descris Suzanne Collins în cărţi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Josh Hutcherson, interpretul timidului Peeta.

Elizabeth Banks este de nerecunoscut în rolul excentricei şi coloratei Effie Trinket, iar singurul lucru care mă împiedică să fac o afirmaţie similară şi despre Stanley Tucci este acela că el nu a fost machiat excesiv. Ca atare, în ciuda frizurii albastre şi a faptului că nu poartă ochelari de această dată, poate fi recunoscut cu uşurinţă în rolul lui Caesar Flickerman, dinamicul moderator al Jocurilor Foamei.

O surpriză plăcută a fost şi prezenţa, în film, a actorilor Donald Sutherland şi Woody Harrelson, în două dintre rolurile secundare: Preşedintele Snow, respectiv Haymitch, mentorul tributurilor Districtului 12. L-am mai remarcat pe Lenny Kravitz în rolul designerului Cinna – personaj candid şi sensibil, care a beneficiat de o interpretare pe măsură. Mi-a atras atenţia şi Isabelle Fuhrman, pe care, după ce am văzut-o în rolul principal din Orfana, mi-am imaginat-o tot în roluri negative. Oricum, acestea par să i se potrivească de minune, după cum a demonstrat-o încă o dată, prin interpretarea personajului Clove. Ca s-o spun mai pe scurt, personajele sunt exact aşa cum i-a descris cartea, fără nimic în plus sau în minus.

Aş putea continua la nesfârşit cu argumentele care vin să susţină afirmaţia cum că Jocurile Foamei este unul dintre cele mai bune ecranizări ale ultimilor ani. O să închei însă cu o informaţia esenţială: filmul poate fi văzut, începând cu acest sfârşit de săptămână, în cinematografele din România. Vi-l recomand cu drag. Aşa cum spuneam şi la începutul materialului, am aşteptat să văd Jocurile Foamei mai bine de doi ani şi fiecare zi de aşteptare a meritat din plin.

***

The Hunger Games este distribuit în cinematografele din România, din 23 martie, de Forum Film.