Cronica unui final anunţat: „Harry Potter şi Talismanele Morţii. Partea a II-a”

0
1453

Recunosc, am citit toate cărţile (pe unele de două ori) şi am văzut toate filmele (pe majoritatea mai mult de două ori). Aşa că, deţinătoare deplină a informaţiilor necesare, conştientă de deznodământ, aşteptând să văd pe marele ecran (într-un 3D care începe dubios, de plastic, dar apoi nu mai supără deloc) anumite scene preferate şi ştiind nenumărate detalii de culise, de la filmări, m-am bucurat la maxim de ultimul film cu Harry Potter.

Nu cred, aşa cum a scris un alt cronicar pe acest site, că basmele ar trebui să fie luminoase. Doar începuturile lor au fost mult mai întunecate decât ce au cules Fraţii Grimm sau Perrault. Basmele nu trebuiau să stimuleze imaginaţia, ci să-i sperie pe copii să fie cât mai docili, să-şi mănânce spanacul şi să lucreze pe ogorul familiei, fără să se plângă.

Harry Potter poate fi, într-un fel, o combinaţie pentru cele două motive de existenţă a basmelor. E educativ şi e stimulant, ba chiar îţi provoacă o dependenţă feroce, atât de mult încât, atunci când citeşti ultima carte, nu mai vrei să părăseşti Hogwarts-ul şi ar trebui să vină Dementorii să te scoată cu forţa de acolo.

Nu cred că filmul va avea acelaşi impact pentru diferitele categorii de fani. Va fi ceva relativ blah pentru cei care n-au citit nicio carte şi au văzut filmele pe sărite. Va fi ceva mai interesant pentru cei care au văzut toate filmele – ele sunt bine legate. Uitaţi-vă la primul film şi observaţi câte dintre poveştile importante din cele două Talismane ale Morţii au rădăcinile în Piatra Filozofală. E o structură unitară, coerentă, şi până la urmă toate poveştile mai mici tăiate la montaj nu-ţi lipsesc dacă nu ştii că au existat. Însă filmul va merge cel mai bine pentru cei 99% obsesivi, ca mine, care au petrecut timp cu Harry în mii de pagini şi în cele opt lungmetraje. (De cei 100% obsesivi nu mai zic nimic, pentru că ei nu vor fi niciodată mulţumiţi).

Harry Potter şi Talismanele Morţii: Partea a II-a e un ultim act în mare contrast cu Prima parte, dar eu cred că cele două filme se completează bine şi demonstrează versatilitatea lumii vrăjitoreşti. M-am simţit bine şi călătorind prin Anglia rurală, stând la cort, sub pelerina mea invizibilă, în timp ce personajele aveau loc să respire, dar mi-am şi ţinut răsuflarea atunci când Hogwarts-ul a fost sub asediu, am zâmbit în micile momente de linişte, necesare într-un teatru de război vrăjitoresc. Am simţit magia chiar şi în micile replici siropoase pe care tipii cei buni şi le-au aruncat – pentru că dulceaţa asta excesivă mereu a găsit o cale de a funcţiona în cadrul şcolii vrăjitoreşti.

Supremaţia lui Snape/ Alan Rickman

Nu văd sensul în a face o recapitulare a acţiunii din film – nu ar fi magic deloc. Mă bucur cel mai mult de lumina aruncată asupra motivaţiilor lui Severus Snape, poate cel mai fain personaj conturat de Rowling, iar montajul amintirilor lui, tragice, triste, revelatoare, în mijlocul acţiunii, exploziilor, reprezintă o oază de emoţie. Dacă până acum era unul dintre personajele mele preferate, acum pot să spun că ocupă locul întâi ca drag; Alan Rickman şi faţa lui de poker în atâtea filme îl întrece pe Ralph Fiennes, care oricum trebuia să joace malefic (că a făcut-o cu un milion de nuanţe, gesturi şi inflexiuni ale vocii e meritul lui, oricum).

David Yates a avut în bagheta de regizor (daca-mi permiteţi exprimarea) jumătate din seria de filme şi cred că i-a ieşit destul de bine, deşi preferatul meu e tot 3-ul lui Cuaron, în timp ce staticele 1 şi 2, ale lui Chris Columbus, îmi par acum nesărate, plictisitoare şi deloc fermecătoare.

Spiciul lui Rowling

Cel mai mult mi-a plăcut meta-discursul lui J.K. Rowling via vrăjitorul regretat Albus Dumbledore. Discursul cu (şi parafrazez) „Desigur, se întâmplă în capul tău, Harry, dar de ce naiba ar însemna că nu este real?” (…) Cuvintele sunt, în opinia mea umilă, o sursă inepuizabilă de magie. Capabile de a provoca răni şi de a le repara. Ăsta e Harry Potter. E o formă de evadare, care păstrează totuşi o ramă realistă, uşor de recunoscut.

E plin de tragedii, ca în viaţă, iar toate lucrurile prin care trec personajele ţi se pot întâmpla şi ţie, numai că nu ai o baghetă magică. E o poveste foarte simplă – călătoria clasică a eroului – învăluită într-o mantie înţesată de detalii, minuţios construită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here