Maidan-ul, personajul principal la Odessa

0
154

Black Book of Maidan film still

Imediat după ce m-am întors de la Karlovy Vary, am plecat la drum. Am călătorit spre Odessa cu Vlad Petri, care a fost invitat cu filmul București, unde ești?. Filmul a fost prezentat în secțiunea non-competițională Way to Freedom a Festivalului de la Odessa (11 – 19 iulie), secțiune plănuită de Festivalul Internațional de Documentar despre Drepturile Omului de la Kiev – Docudays UA, și de postul independent, digital Hromadske TV (creat ca o inițiativă civilă a mai multor jurnaliști ucraineni). Intrarea la toate proiecțiile din Way to Freedom a fost gratuită.

Filmul lui Petri a rulat alături de alte șapte despre politică și proteste din ultimii ani, printre care Pussy vs Putin, I am Femen, al lui Alain Margot, The Square, de Jebane Noujaim, și Maidan, documentarul lui Sergei Loznitsa prezentat în premieră mondială la Cannes – am scris despre el atunci – și pe care toată lumea îl aștepta cu nerăbdare.

Loznitsa a fost președintele juriului competiției internaționale la Odessa și, pe lângă prezentarea filmului său în ultima zi de festival, urmat de un Q&A, a susținut și un workshop despre filmele documentare, rolul lor și cenzură. Workshop-ul s-a ținut în ucraineana și rusă – din păcate, fără traducere – și la el au participat peste 250 de oameni, printre ei și cursanții de la Film Summer School Lab, organizat de festival.

Regizoarele de pe Maidan

Am plecat la Odessa știind că văzusem mare parte din filmele programate în cele patru zile pe care aveam să le petrec acolo. În competiție a intrat și filmul românesc Roxanne, de pildă, iar actorul Anghel Damian a luat parte la proiecții și la conferința de presă. M-au interesat însă mai mult contextul în care are loc festivalul, atmosfera, numele prezente, întâlnirile, masterclass-urile și orașul care găzduiește totul. Ce îl face să vibreze, cum se trăiește un festival de film când într-o țară se petrec chestiuni mai mult decât grave de ordin politic, când tot mapamondul vorbește de Putin și Crimeea, de Maidan și de Kiev, de cei care au murit și încă pot muri în zone vulnerabile ale țării.

De cum am aterizat la aeroport, am citit bucurie pe fețele oamenilor la vederea noastră. Și orașul m-a cucerit complet, cum povesteam și în prima parte a acestei corespondențe. Prin pastelurile clădirilor, prin aleile cu castani, prin verdeață, prin mare și plaja, prin liniștea pe care o emană. Mergeți, e tot ce vă pot spune.

În prima zi când am ajuns, sâmbăta, am mers să văd The Black Book of Maidan. Filmul e o compilație de povești, de portrete de pe Maidan surprinse de studenți în anul doi la film în Kiev. Toată echipa era prezentă în sala arhiplină, alături de îndrumător. Am stat chitiți în față de tot, la câțiva metri de ecran. La final am aflat că toți cei șapte regizori ai filmelor sunt fete. Toate tinere, până în 22 de ani. „Aș vrea ca tinerii ăștia să facă filme despre iubire, însă vremurile ne constrâng la altceva”, a mărturisit Yurij Terechschenko, producătorul și îndrumătorul studenților. Camerele au surprins diferite momente din protestele de pe Maidan, de la detalii care se pierd în vâltoare dacă nu ai un ochi bun, tristețea greu de alinat a unei fiice al cărei tată nu s-a mai întors acasă, dansul cadențat al unei bătrâne ce merge pe Maidan în fiecare seară ca să-i încurajeze pe tineri, până la împușcarea unui bărbat.

Alături de Maidan-ul lui Sergei Loznitsa, The Black Book of Maidan completează un puzzle imens și oferă o perspectivă mai clară asupra a ceea ce e reprezentat locul pentru protestatarii ucraineni. Sigur că filmele din compilație nu sunt toate de nota 10, însă toate arată curaj și determinare, o dorință puternică de arăta realitatea. A fost chiar emoționant la Q&A-ul care a durat mai bine de o oră (aproape nimeni nu a plecat după vizionare). Atât tineri cât și oameni mai în vârstă au avut multe curiozități, și-au mărturisit admirația, au întrebat dacă tinerele regizoare nu pleacă mai spre est, să documenteze ce se întâmplă acum acolo. Cum e și firesc, universitatea nu dorește să își pună studenții în pericol, ele și-au ales tema și personajele și cu greu le-ar fi putut opri cineva să meargă acolo unde și-au propus. Filmul a avut atât de mulți doritori care nu au putut intra în sală, încât festivalul a mai programat o proiecție pentru aceeași seară, și ea plină până la refuz.

crepuscule_main

Doi bătrâni la crepuscul

Tot de o vizionare cu o sală plină s-a bucurat și Vlad Petri, cu București, unde ești?. Și el a fost asaltat cu întrebări timp de o oră. Întrebările erau bine gândite, aveai senzația că filmul fusese urmărit de toți cu creionul în mână. În sală erau mai ales tineri. Am înțeles ascultându-i că sunt curioși și deschiși, doritori să înțeleagă orice alt fenomen, orice altă realitate care-i poate ajuta să o priceapă mai bine pe a lor.

Ce să mai zic de proiecțiile de pe scările Potemkin. Ce nebunie, ce zarvă, ce veselie! În aceeași zi de sâmbătă a fost proiectat filmul lui Hitchcock – Blackmail, restaurat recent de British Film Institute Londra. Directorul BFI era și el pe scări, alături de cei de la British Council-ul din Ucraina și parteneri importanți ai festivalului. Nu era loc să arunci un ac.

Am remarcat la Odessa că mai toate filmele au parte de săli pline. Am mai avut șansa să văd un film ucrainean, Crepuscul, al lui Valentin Vasianovici, cel care l-a asistat pe Loznitsa la Maidan. Vasianovici a filmat sute de ore de material, pe care le-a redus la 60 minute. Documentarul urmărește cu o delicatețe emoționantă povestea unei bătrâne de peste 80 de ani și a fiului ei de vreo 60, care e orb. Trăiesc într-un sat uitat de lume. Camera surprinde măiestria bătrânului orb în a prelucra fel și fel de lucruri la strung, activități care necesită o dexteritate incredibilă și pe care el le duce la capăt într-un mod impresionant.

Tanti Maria e o femeie firavă, încovoiată de ani, care reușește cu mișcări fluide și pași siguri să taie lemne cu două fierăstraie, să despice butuci, să care în spinare fân. La un moment dat, cei doi bătrânei se joacă cu un vițel nou născut, iar salturile micului animal sunt de o drăgălășenie molipsitoare. Scena aducerii sicriului fiului în gospodărie te emoționează profund. Ca și dialogul dintrei cei doi, când bătrâna îi spune fiului că sicriul ei e plin de praf de la mizeria care tot cade pe el în hangar.

Cele 60 de minute trec pe lângă tine ca o adiere de fulg și la final ești copleșit de trăiri. Interacțiunea publicului cu filmul a fost cu totul specială – de la fluierat și încurajări verbale, la aplauze frenetice, dovadă că întreaga sală a trăit intens tot filmul. Și aici Q&A-ul a fost lung, dens și bine articulat. Din el am aflat că cele două personaje sunt mătușa și unchiul regizorului. Ce m-a mișcat a fost deruta unei femei de vârstă mijlocie, care și-a exprimat teama că un asemenea film stigmatizează Ucraina și îi lasă pe alții să creadă că e o țară săracă și înapoiată. Regizorul i-a explicat cu delicatețe, dar hotărât, că el a lăsat povestea să curgă de la sine și chiar dacă oamenii sunt săraci, nu asta îi identifică, ci demnitatea cu care își trăiesc viața. Pentru mine, filmul e o poezie plină de duioșie și dragoste, pe fundalul unei lumi care își găsește singură, cumva, echilibrul, în condiții grele.

Când voi citiți rândurile astea, poate se vor ști mai multe despre avionul doborât în estul Ucrainei, mai multe portrete ale pasagerilor vor fi circulat, ziua de doliu din Olanda poate va fi trecut. Îmi imaginez că un regizor privește acum imaginile și citește știrile, stă de vorbă cu oamenii și, peste ceva timp, la Odessa va rula un film despre ce s-a întâmplat acolo și despre cum a fost posibil.

Eu un lucru știu sigur – la anul mă întorc la Odessa.

***

Citiți și prima parte a acestei corespondențe:

Odessa. Un festival în mijlocul unui conflict

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here