„Drive” – o cursă memorabilă. Nicolas Winding Refn, despre violenţă, eroi şi muzică

10
569

Autor: Andreea Drogeanu (New York)

La finalul proiecţiei filmului Drive, la BAM Cinemas din New York, săptămâna trecută, Nicolas Winding Refn şi-a făcut apariţia îmbrăcat într-un costum gri petrol turnat perfect pe silueta lui impozantă de aproape 2 metri , călcând apăsat cu pantofi negri de lac cu vârf alungit şi purtând o cravată subţire, închisă la culoare. Din când în când schimba câteva cuvinte cu soţia lui şi cerceta curios posterele altor filme, potrivindu-şi ochelarii cu ramă lată stil anii 50.

Refn a povestit în amănunt prima sa întâlnire cu Ryan Gosling şi alte ingrediente din „bucătăria” filmului. Bronson şi Valhala Rising îl impresionaseră pe Ryan şi acum dorea să afle dacă Refn era interesat să regizeze Drive. Au stabilit la telefon să ia cina împreună. În acele zile Refn avea febră, iar Harrison Ford îi oferise nişte medicamente „miraculoase”. Filmul pe care Refn şi Ford doreau să-l facă la Hollywood nu s-a înfiripat în absenţa unui suport financiar solid. Efectele secundare halucinogene ale pastilelor înghiţite pe fugă erau cu totul neobişnuite: Refn nu putea să-l privească pe Ryan sau să vorbească coerent, iar cuvintele se legau greu, rostogolindu-se ca nişte bolovani leneşi.

Dezolat, l-a rugat pe Ryan să-l conducă acasă. Politicos, actorul s-a conformat şi a pornit radioul pentru a evita o tăcere penibilă. Acordurile piesei din anii 80 „I Can’t Fight This Feeling”, a trupei Reo Speedwagon, au inundat maşina, iar ochii lui Refn, ameţit de doza medicamentului împotriva răcelii, s-au umplut de lacrimi. A început să fredoneze aproape ţipând refrenul cântecului şi s-a oprit brusc declarând că are o idee genială. „O să facem un film despre un tip care conduce noaptea o maşină şi ascultă piese pop pentru a se descărca emoţional!”. Acesta a fost declicul care i-a apropiat pe Gosling şi Refn şi tipul de emoţie pe care regizorul a încercat să o recompună în Drive.

Terapie lacrimogenă cu Oscar Isaac

Iniţial, Drive era un proiect al studiourilor de film Universal Pictures cu Hugh Jackman, domnişoare atrăgătoare, urmăriri complicate şi un buget de 60 de milioane de dolari. Apoi Gosling a intrat în peisaj l-a ales pe Refn ca regizor, dar Universal Pictures şi-a retras sprijinul. Refn a admis în New York, cu un zâmbet spăşit, că nu auzise de Carey Mulligan, însă agentul ei a insistat să fixeze o audiţie. În acel moment Refn căuta o actriţă latino, astfel că întâlnirea cu o englezoaică părea o pierdere de vreme. Imediat ce a văzut-o pe Carey în pragul uşii a ştiut că rolul îi aparţine. A simţit că vrea să o protejeze şi acelaşi lucru se întâmplă în Drive, la nivel exponenţial.

Ryan Gosling nu a fost prezent la evenimentul organizat de BAM Cinemas, dar actorul Oscar Isaac a fost de faţă. În Drive, Isaac este Standard, soţul lui Irene (Carey Mullingan). Refn a simţit că acest personaj este una din piesele esenţiale în Drive. „După ce am văzut o casetă cu Isaac am vrut să-l am neapărat în film. Isaac a refuzat de mai multe ori, dar într-un final a acceptat să se întâlnească cu mine. Timp de patru ore mi-am utilizat tot arsenalul de metode pentru a-l convinge şi la final, exasperat de prospectul unui eşec, am deschis tema copilăriei. Întâlnirea noastră s-a transformat într-o sesiune de terapie lacrimogenă”.

„Refn se plimba uneori pe platou cu o pătură legată în jurul mijlocului său pentru păstrarea energiei şi se aşeza pe podea lângă noi ascultându-ne sugestiile”, a dezvăluit Oscar. „De câteva ori am încercat lucruri radical diferite care se integrau bine în viziunea mea, dar la final tot varianta iniţială a funcţionat cel mai bine. Niciodată Refn nu s-a supărat” a subliniat Isaac. „Am avut dreptate de fiecare dată”, a răspuns zâmbind regizorul.

Pe platou, Refn are obiceiul de a-şi îmbrăţişa actorii în mod constant. „Albert Brooks nu a fost prea entuziasmat şi a decretat că «este privat de dreptul la intimitate». Carey Mulligan a locuit în casa mea pe durata filmărilor aşa că nu a avut de ales… Ryan a avut nevoie de îmbrăţişări pentru că i-am tăiat o porţie însemnată din replici. Atunci când elimini dialogurile unui actor îi reduci resursele drastic, în proporţie de 80%. Rămân gesturile, mişcările, dar apare tendinţa de a face totul prea repede probabil din dorinţa de a compensa. Emoţia trebuie păstrată înăuntru, de aceea sunt importante îmbrăţişările.”

Priviri şi tăceri

Refn a renunţat la 20 din cele 81 de pagini ale scenariului, pe parcursul filmărilor, dorind să accentueze aerul enigmatic şi misterios al personajul principal. Tonul general a devenit mai morbid şi mai sarcastic. Un pariu câştigat pe deplin. Privirea expresivă de un albastru intens al lui Ryan Gosling în Drive nu are nevoie de monoloage şi dialoguri lungi şi pretenţioase pentru a convinge. Numai un actor de calibru lui poate să exprime, prin tăceri şi priviri, un melanj de curaj şi timiditate, o inimă de cavaler din alte vremuri şi o sete de răzbunare demnă de un psihopat.

Personajul principal din Drive nu are un nume, este şofer şi atât. Nu-i cunoaştem trecutul, familia, dar nici nu e nevoie. În timpul zilei lucrează fie în atelierul auto condus de Shannon, care-l „exploatează”, fie pe platourile de filmare. Aici se aruncă în cascadorii periculoase, rotindu-se în aer şi aterizând în maşini distruse de impactul dur. Seara îşi oferă „serviciile” hoţilor locali ajutându-i să scape de poliţie. Apartamentul lui este lipsit de personalitate, arată ca o cameră rece de motel folosită pe post de birou temporar. Pe nesimţite, vedem cum se îndrăgosteşte de vecina sa de etaj Irene (Carey Mullingan), care are un băieţel, Benicio, şi un soţ – Standard (Oscar Isaac), în puşcărie. Toţi trei petrec împreună clipe minunate timp de 2-3 zile. Apoi Standard este eliberat şi o avalanşă de evenimente atinse de ghinion năruie totul precum un castel de cărţi de joc.

Între Ryan si Carey există o chimie care transpare mai ales când cei doi se privesc prelung cu intensitatea unui dor metafizic şi aerul pus pe şotii al unor copii. Refn ne testează răbdarea şi ridică pulsul acestei atracţii prelungind durata unor momente în care cei doi par pierduţi unul în altul, înnotând într-o mare de tăcere şi iluzie amară. Fără îndoială, suntem martorii unei poveşti de dragoste neobişnuite. Fără declaraţii de iubire eternă, mângâieri tandre şi scene de amor fierbinţi coregrafiate la milimetru. Oare e posibil într-un film cu maşini, urmăriri mustind de adrenalină şi mafioţi la pândă? Refn ignoră norma cu nonşalanţă şi ne demonstrează că e posibil.

Refn a vrut să creeze un erou cu un aer mitic greu de plasat într-un timp anume. Banii nu contează şi e gata să-şi dea viaţa pentru a o proteja pe Irene. Pare un cavaler din vremuri apuse ce-şi respectă cuvântul şi e mult prea modest. Nu bea martini, nu fumează trabucuri scumpe şi nu se laudă cu o colecţie interminabilă de foste iubite şi maşini exorbitante. La volan e imbatabil dar în preajma oamenilor e tăcut, rezervat, uneori caustic. Preferă să spună adevărul indiferent de consecinţe şi poate de aceea pare stângaci în negocieri sau când încearcă să-şi deschidă inima.

La puţină vreme după ce îi propune lui Irene să fugă în lume, face praf craniul unui mafiot venit pe urmele lor. Violenţa gestului în care o gheată devine o armă mortală e şocantă şi survine după un sărut care-ţi taie răsuflarea. Dar sărutul nu a fost real, e doar un vis al cărui început şi sfârşit Refn îl semnalează prin licărirea luminilor care coboară uşor. În compania lui Benicio, puştiul lui Irene, faţa i se luminează într-un zâmbet senin şi te topeşti privindu-i cum se uită cuminţi la desene animate pe canapea.

Inspirat de fraţii Grimm

Regizorul danez a spus că poveştile scrise de Fraţii Grimm au fost sursa de inspiraţie pentru Drive. Nopţile în care le-a citit fiicei sale înainte de culcare au declanşat mecanisme fine în imaginaţia sa. Doar că în Drive Făt-Frumos nu trăieşte până la adânci bătrîneţi cu prinţesa într-un palat de cleştar.

Vanitatea e un obstacol viclean în filme precum Batman Begins, Iron Man şi seria James Bond, iar eroii sunt împachetaţi în hârtie creponată scumpă, cu etichetă la vedere. În Drive, costumele Armani şi ceasurile Rolex au fost înlocuite cu o pereche simplă de blue jeans, tricouri a la James Dean, o jachetă albă de satin, retro, cu un scorpion galben cusut pe spate şi o pereche de mănuşi din piele maro. Gosling spunea într-un interviu recent că speră să vadă scorpionul galben imprimat pe costumele din noaptea de Halloween.

Refn plasează indicii subtile, abia perceptibile despre o faţetă întunecată a personajului său ce pare la început angelic. Uneori e vorba de umbre care se suprapun pe faţa lui atunci când conduce, facându-l să apară pentru o fracţiune de secundă un asasin pregătit să decapiteze pe cineva. Apoi felul în care îşi închide şi deschide pumnul cu un zvâcnet nervos şi foşnetul înspăimântător al mănuşilor de piele. Iar când Irene îl anunţă că soţul ei se întoarce acasă lumina roşie de la stop îi învăluie chipul prevestind baia de sânge ce va urma. Regizorul danez a folosit un truc asemănător în Valhalla Rising, unde One Eye are viziuni scăldate în roşu. Valhalla Rising este poate cea mai izbutită creaţie marca Refn iar One Eye este şi el un tăcut singuratic.

„Am luptat mult pentru coloana sonoră”

Dacă începi să studiezi despre regie şi film o să auzi la un moment dat că muzica nu trebuie să-ţi distragă atenţia, coloana sonoră trebuie să susţină imaginile într-un mod discret. Sigur, depinde de gen. În Drive, muzica este un personaj în sine care se diluează ca o poţiune magică în fiecare cadru. Refn a încălcat încă o dată regulile şi a ignorat protestele tuturor. Nu a marşat pe o direcţie la modă, iar piesele au o temă asociată direct cu scenele din film pe care le însoţesc. Sound-ul nu e la modă şi e importat din era electronică şi soft-rock a anilor 80. Ştiu sigur că m-ar fi gonit rapid dintr-un club după câteva minute. Dar în Drive – „Night Call”, „Deluxe Bride”, „Under Your Spell”, „A Real Hero”, „Hammer”, „Kick Your Teeth”, „After The Chase” funcţionează perfect. Editorul lui a vrut să folosească Moby, The Chemical Brothers, dar Refn a fost de neclintit. „Am luptat mult pentru coloana sonoră. Nimănui nu-i plăcea şi bineînţeles toţi sunt acum entuziasmaţi” a spus Refn.

În Drive nu se trag prea multe focuri de armă iar personajul principal nu poartă pistol din principiu. Armele sunt mult mai inventive: bara de metal ce susţine perdeaua de la baie, un cui, un ciocan, o furculiţă şi un cuţit. La fel ca în cazul lui Fight Club, există un segment al publicului deranjat de gradul de violenţă. E o reacţie ciudată, pentru că Drive este un film de acţiune unde asistăm la transformarea unei figuri cu aer mitic într-un psihopat. Iar Taxi Driver e o asociere firească. În Drive violenţa nu e folosită gratuit, nu e un joc distractiv care asigură valuri în presă şi publicitate gratuită ca în cazul lui Inglourious Basterds. Scenele violente din Drive şochează pentru că sunt construite diferit, fără cosmetizări comerciale şi au impregnate muşcătura realităţii.

Principiul preludiului, în filmele violente

Sunt multe scene în Drive unde nu mi-a plăcut cum a fost proiectată lumina pe feţele actorilor. Mi-am adus aminte de piesele de teatru unde un reflector decupează orbitor o zonă a scenei. Dar e o chestiune de stil şi o alegere ce ţine de formă nu de conţinut. Mult mai importante sunt unghiurile stranii, trucurile neobişnuite în modelarea unei stări anume şi cum ne perpeleşte în tensiune de la început până la sfârşit. Izbuteşte să creeze o lume fascinantă prin imagini, evitând clişeele şi soluţiile la zi ale Hollywood-ului.

În ultimele minute ale filmului camera de filmat urmăreşte linia corpului lui Ryan şi apoi se opreşte cu încăpăţânare în dreptul profilului său cu ochi deschişi fixaţi în neant. Timp de 30 secunde inima îţi bate cu putere pentru că nu ştii dacă e în viaţă sau nu. Dupa ce tensiunea a fost întinsă la maxim şi aproape te-ai resemnat, observi o mişcare rapidă a genelor. Momentul este legat de o scenă anterioară cu Benicio în atelierul de reparaţii auto. „Cu cât este mai lung şi interesant preludiul cu atât mai convingătoare este partida de amor. Acelaşi principiu se aplică şi în utilizarea violenţei în film”, explica Refn în faţa publicului la BAM Cinemas.

Refuzul lui Refn de a păşi pe drumul larg, bătătorit, m-a cucerit. A meritat pe deplin premiul pentru regie la Cannes. Nu am să uit cele două umbre proiectate pe caldarâm care se duelează cu cuţite, sau cadrul depărtat cu Ryan Gosling când stă pe vine şi-l linişteşte pe puştiul care şi-a văzut tatăl acoperit de sânge. Mulţi regizori ar fi profitat de ocazie pentru a introduce un prim-plan şi câteva replici sfâşietor de emoţionante. Refn preferă misterul şi subtilitatea.

www.andreeadrogeanu.com

10 COMENTARII

    • Scena din lift este orchestrata cu o rara finete. Pericolul pluteste amenintator in aer, intensitatea luminii coboara pentru a crea un soi de intimitate iar sarutul dintre ei iti taie rasuflarea. Alegerea lui Refn de a filma in slow motion se justifica pe deplin. E un vis dar emotia e reala si timpul se dilata. Refn a concentrat sentimentele lor intr-un sarut prelung cu precizia unui alchimist. Scena are un soi de puritate amestecata cu drama a la Romeo si Julieta.

    • Niku e vorba de piesa care acompaniaza ultima scena din film sau ai auzit-o la listarea creditelor? Te-ai uitat pe link-ul atasat la articol unde ai un scurt preview cu fiecare piesa inclusa pe coloana sonora? Poti sa cauti si pe site-ul casei de productie Lakeshore Records.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here