De la 127 Hours ieşi cu un sentiment revigorant, într-un sens bizar. Personajul principal tocmai şi-a tăiat mâna ca să scape cu viaţă dintr-un canion şi, în loc ca finalul să fie dramatic şi epuizant, e revigorant ca o limonadă cu prea puţin zahăr.
Când se aşează în faţa ecranului, spectatorul are deja datele mari ale poveştii: Aron Ralston, un alpinist american, şi-a prins mâna sub o bucată de stâncă, în 2003, şi a fost nevoit să o reteze de la cot în jos cu un briceag bont, după aproape cinci zile în care şi-a drămuit rezerva de apă şi de energie. Din start, în mintea privitorului se iveşte o schemă despre cum ar trebui să continue povestea, pornind de la toate dramele individuale ale unor eroi care au scăpat cu viaţă din mii de alte filme.
În mai toate istoriile de genul acesta, personajul sucombă treptat, până în secunda în care ia decizia riscantă&salvatoare. Prin urmare, provocarea lui Danny Boyle ar fi fost să răstoarne această ordine prestabilită din capul publicului sau să facă voiajul original. Nu o face decât parţial. În sensul că Ralston (jucat excelent de James Franco), ca orice fiinţă umană, cedează treptat, însă în tot acest răstimp îşi păstrează un umor şi o energie care par aproape neverosimile. Nu ştiu în ce măsură respectă povestea adevărată – relatată de alpinist în cartea „Between a Rock and a Hard Place” – şi în ce măsură i-a imprimat Boyle această senzaţie. În orice caz, Boyle o amplifică prin montaje de sunet şi de imagine tipice pentru videoclip. Momente tensionate ca acela în care testează briceagul pe pielea lui şi constată că n-ar tăia nici o banană se topesc în râs, deşi realizezi în secunda următoare enormitatea – lui tocmai i-a trecut prin cap să-şi taie mâna.
Însă această viziune cool de videoclip – ecranul împărţit în două sau în trei, pe muzică rock – , cu sclipiciul ei pop-artificial, tinde să transforme totul într-o glumă. Atât de tare amorsează Boyle scena-şoc, încât ce face Ralston pare doar pe jumate un act de extrem curaj. Într-un sens bizar, asta dă şi senzaţia revigorantă şi cumva liniştitoare că, la o adică, n-a fost chiar atât de îngrozitor şi ai putea şi tu.
Spre final, Boyle nu se descurcă prea bine cu momentele de halucinaţie – ecranul se aglomerează în simboluri, imagini din copilărie etc. -, dar are câteva scene extrem de frumoase, ca cea în care Aron îşi întinde piciorul spre raza de soare ce luminează în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, bucata de stâncă de care a fost ţintuit.
Colateral, 127 Hours mai vorbeşte despre tendinţa omului modern de a înregistra tot, de la clipele amuzante sau tembele la episoadele oribile. Ralston lasă mesaje pentru părinţii săi, îşi cere iertare, dă scurte buletine de ştiri despre ziua, ora şi starea în care se află, pentru cei care vor găsi camera (în realitate, alpinistul s-a filmat chiar în timp ce îşi tăia mâna, deşi era într-o stare de semi-conştienţă, însă n-a arătat imaginile decât familiei, regizorului şi lui James Franco). Iar după ce scapă de sub bolovan, cu mâna sângerând – culmea! – îşi face o poză. Generaţia Youtube e foarte atentă cu posteritatea.
*127 Hours a deschis luni Festivalul DaKINO.