Din nou, o cronică din „Film Menu” care ne-a plăcut mult şi pe care v-o semnalăm.
Autor: Irina Trocan
Che (regia Steven Soderbergh, 2008), filmul biografic de patru ore despre Che Guevara, e cvasidocumentar şi antitriumfalist. De multe ori, Guevara (Benicio del Toro) e arătat in cadre largi, printre luptătorii de gherilă pe care ii instruieşte, şi nu e mai uşor de reperat in grup decat oricare dintre ei. Momentele de glorie lipsesc, amănuntele cotidiene abundă. Deşi işi alege drept subiect un revoluţionar emblematic, filmul refuză să ne ofere senzaţii tari.
Din acest punct de vedere, Carlos, filmul lui Olivier Assayas despre un terorist emblematic, proiectat in premieră in 2010 la Cannes, nu seamănă deloc cu Che. Versiunea de cinci ore şi jumătate, distribuită ca miniserie tv in trei părţi, bifează toată gama de senzaţii tari oferite de filmele cu gangsteri şi spioni. Conţine intruniri secrete, filaj, tragedii televizate, sex, droguri şi multe subgenuri de rock. Iar Ilici Ramirez Sanchez –zis Carlos – e fericitul care starneşte agitaţia şi captează atenţia tuturor; el e, fără nicio urmă de indoială, protagonistul filmului.
Carlos e documentat exhaustiv, dar nu e un pseudo-documentar: prima jumătate a celei de-a doua părţi – reconstituirea conferinţei OPEC în Viena din 1975, în timpul căreia gruparea lui Carlos îi ia prizonieri pe reprezentanţii marilor puteri petroliere – e făcută respectând toate regulile unui thriller cu ostatici, iar lui Carlos îi e repartizat rolul pe care l-ar interpreta un star. Nu pot fi contrazise acuzaţiile detractorilor că, uneori, Carlos pare mai curând un idol decât un luptător. Numai că tocmai asta e ideea: militantul venezuelean chiar a fost preocupat de imaginea lui, şi sunt destule semne că imaginea l-a ajutat mai mult să capete notorietate decât competenţele.
În secvenţa menţionată mai sus, Carlos (Edgar Ramirez) intră la conferinţa OPEC purtând o haină de piele şi o beretă in stilul lui Guevara, şi prezentându-se ostaticilor: „Numele meu e Carlos. Poate aţi auzit de mine.” Pare glorificator, dar toate amănuntele sunt conforme cu documentaţia; Assayas nu a inventat nimic. De altfel, nu se poate spune că atentatul – intens mediatizat la vremea respectivă – e recreat ca un moment de glorie. Din contră, Carlos face greşeală după greşeală: abia intrat în sala de conferinţe, ucide un oficial libian, deşi in Libia plănuieşte să se refugieze după atentat; după ce gruparea decolează din Austria cu ostatici cu tot, Carlos eliberează mulţi dintre ei într-un aeroport în care opresc câteva ceasuri, înainte să ajungă acolo unde speră că va putea rămane; iar la sfarşit, când trebuie să negocieze preţul de răscumpărare, se descurcă prost.
După încheierea operaţiunii, Waddi Haddad, angajatorul lui, îl mustră că n-are simţ politic, adăugând că e doar un executant, şi nici măcar nu e unul excepţional; când militantul bâiguie că luptă pentru cauză, Haddad ripostează că mai degrabă luptă pentru cauza proprie. Oricat de tăioase ar fi învinuirile care i se aduc, după ce am văzut mai devreme ni se par nimerite.
Intrat in pielea lui Carlos, Edgar Ramirez merge legănându-se ostentativ, manevrează armele ca şi cum ar fi imposibil să rateze ţinta, urlă fără să intrerupă contactul vizual şi se exprimă elocvent chiar atunci cand ideile lui n-au nicio noimă. Fiind nevoit să îşi interpreteze personajul la bine şi la rău de-a lungul unui interval de trei decenii, Ramirez se îngraşă sau slăbeşte, după cât de activ sau sedentar trebuie să pară în etape diferite. Constantă e numai încrederea în sine pe care o proiectează. În anturajul tinerilor luptători animaţi de idei măreţe pe care nu le înţeleg, el impresionează prin atitudine, prin accesorii şi prin reputaţie. Când întâlneşte o femeie pe care vrea să o seducă (se întamplă frecvent), e suficient să dea semne de interes şi să aştepte ca spiritul revoluţionar să-şi facă efectul. Când e exclus din organizaţia în care s-a format, e convins că-şi va găsi de lucru; nu pentru că ar avea simţ politic, ci fiindcă n-are dubii că e valoros.
Filmul lui Olivier Assayas e compus din multe secvenţe scurte de pe parcursul unei perioade foarte lungi; Carlos îşi dezvăluie contradicţiile dacă e urmărit cu atenţie – dar trebuie urmărit cu mult mai multă atenţie decât ar fi cerut un film biografic curăţit şi ordonat. Dezavantajul e că unora li se va părea un film fie amoral, fie obositor. Avantajul – respectă cronologia evenimentelor, fără să le omită pe cele „minore” ca să dilate numai câteva mai „relevante”; sunt relevante toate şi e important că sunt atâtea.
Carlos îşi construieşte cariera cu eforturi la fel de mari ca orice tanăr ambiţios care speră la un post mai bun, şi, până la primul atentat relatat de presa internaţională (uciderea unor poliţişti într-un apartament de pe strada Toulliers, în 1975), e deja un veteran. Assayas ştie să speculeze tensiunea momentului prin felul în care construieşte secvenţa. Poliţiştii pornesc către adresa indicată să-l interogheze pe Carlos, şi unul îi spune celuilalt in treacăt că va fi o operaţiune de rutină; Carlos e de mult acolo, la o petrecere destinsă într-un cerc de tineri „militanţi nonviolenţi”. Se aud bătăi in uşă şi ne aşteptăm să sară scântei instantaneu, dar conversaţia între poliţişti şi Carlos e civilizată – Carlos se preface că e inocent şi poliţiştii nu ştiu destule despre el cat să fie siguri că nu e aşa.
Cum filmul cuprinde întreaga evoluţie a lui Carlos, nu trebuie să arate că e fie un visător, fie un mercenar fără convingeri proprii, sau că e ori incompetent, ori impecabil. Ce reiese e mai interesant ca o hagiografie sau o caricatură. În trei decenii e atâta vreme să-şi facă treaba bine şi apoi să-şi facă treaba prost, încât nu mai frapează incompetenţa, ci amoralitatea rezultată din rutină. E foarte posibil să fi crezut în Cauză la început (iar spre bătraneţe are nostalgia revoltei adolescentine), dar cu greu ar putea păstra o poziţie fermă cand consideră că duşmanul, nebulos, este „imperialismul”; trece fără probleme din rezistenţa palestiniană în slujba dictatorilor comunişti, şi nici măcar nu sesizează ironia faptului că, anti-imperialist cum e, işi câştigă traiul pe piaţa internaţională. Şi problemele personale – care nu contează pentru restul lumii – tot prin violenţă le rezolvă: execută o serie de atentate, încercand să convingă autorităţile franceze să-i elibereze logodnica din închisoare.
Olivier Assayas are priceperea tehnică necesară pentru Carlos: nu face filme de gen, dar a făcut toate genurile de film, şi Carlos e regizat cu mână sigură. Are, de asemenea, cunoştinţele necesare şi scepticismul interesat cu care trebuie abordat subiectul: în adolescenţa lui Assayas, la începutul anilor ’70, pătrundea în cultura franceză teoria că toate regimurile totalitare – inclusiv cele de inspiraţie marxistă – sunt la fel de alienante precum capitalismul. Steven Soderbergh vede în Che un spirit altruist (şi omite din filmul biografic faptele care ar putea pune la îndoială dedicarea lui); Olivier Assayas e mult mai reticent in privinţa lui Carlos. Dacă Soderbergh îl crede pe Che reprezentativ pentru o filosofie, pentru Assayas, Carlos e numai emblematic – notoriu; alţi militanţi din generaţia lui (personaje secundare în miniserie) au fost mai puţin individualişti, mai puţin distructivi şi mai integri, dar ei n-au ajuns niciodată imprimaţi pe tricouri sau pe coperta unor albume pop.
Detractorii filmului au mai remarcat că structura e cea a ascensiunii şi declinului, ca în toate filmele cu gangsteri din anii ’30. Dar Carlos se îndepărtează apreciabil de convenţie. Nu are un arc dramatic – traiectoria personajului e dictată de biografia lui Ilici Ramirez Sanchez. Între ascensiune şi declin nu există legături cauzale. Cariera lui Carlos nu se încheie când faptele lui mârşave îi aduc pierirea iminentă, ci după căderea blocului comunist, când nu-l mai angajează nimeni. Rigoarea tratamentului lui Assayas e demitizantă aşa cum austeritatea mijloacelor lui Soderbergh nu era; ultimul lucru însemnat pe care îl plănuieşte Carlos înainte de finalul filmului e o liposucţie.
Judecând numai după stil, Che pare mai veridic decât Carlos, dar în realitate, în ciuda aparentei neutralităţi, filmul lui Soderbergh e cel romantizat. Sigur că, în parte, diferenţele între Che şi Carlos derivă din diferenţele între Che şi Carlos: simplificând, primul e un strateg şi al doilea e un executant, şi-atunci e normal ca primul film să se concentreze pe detalii tehnice, iar al doilea să fie un film de acţiune.
Însă diferenţele sunt mai profunde. Protagonistul lui Che nu e un anonim şi Soderbergh trebuie să fi intuit că, oricât de discret ar fi plasat în cadru, îl căutăm cu privirea până când îl reperăm; şi trebuie să mai fi ştiut că, împărţind filmul în două părţi simetrice (prima: revoluţia reuşită din Cuba; a doua: revoluţia eşuată din Bolivia), îi dă semnificaţie; reiese că Guevara a fost un erou pur, consecvent în două lupte foarte diferite, rămânând fidel ideilor sale şi atunci când mediul îi e potrivnic.
Carlos nu e la fel de democratic – personajul principal e mai proeminent decât oricare altul -, şi nici la fel de umil – nu ni se dă impresia că teroristul ar fi imposibil de înţeles. Însă nu numai că e mai onest să procedeze aşa, e şi profitabil estetic. Nu ştiu cât de mult serveşte austeritatea, atunci când demistificarea nu e riguroasă, în filmele biografice despre militanţi iconici. În primul rând, omite amănuntul că triumfalismul nu le-a fost nici lor străin. În al doilea rând, urmărind un film biografic ca Che, care preţuieşte opacitatea psihologică şi ne lasă misiunea să completăm noi golurile, suntem tentaţi să le umplem cu ce ştiam deja – şi ce ne amintim e vag. Tocmai că, de la distanţă – şi numai de la distanţă -, Carlos pare un demn reprezentant al Cauzei.
