„O zi din viaţă nu ar fi putut exista acum 100 de ani – acum 20 de ani, nici măcar acum 6 ani”, rezumă regizorul Kevin Macdonald esenţa proiectului său, care intră de mâine în cinematografele din România. Produs de Ridley Scott, documentarul a avut premiera la începutul anului, simultan, la Sundance  şi pe Youtube.

Cum ar arăta un film făcut de o parte din lumea asta (cea care are camere de filmat, în orice caz) despre o zi anume pe planeta Pământ? Ce ar vrea oamenii să includă în el? Scene de fericire şi de emoţie, imagini cu luna plină (mii, după spusele echipei), plimbări amoroase în parc, cafeaua de dimineaţă, paşii, mama şi copilul dormind, cereri în căsătorie, călătorii, mărturisiri, ritualuri – cam tot ce se află şi prin albumele voastre cu fotografii. 81.000 de clipuri din 192 de ţări postate pe Youtube, însumând 4500 de ore de filmare au fost materialul brut pentru Life in a Day / O zi din viaţă. Mai mult decât ar vrea orice regizor şi, posibil, mai puţin decât i-ar trebui pentru un lungmetraj: printre miile de filmuleţe exista riscul se nu se afle nimic cu adevărat interesant.

Definiţia lui „interesant” ţine, evident, de viziunea regizorului, care a optat pentru o structură convenţională a filmului: a aranjat clipurile primite despre sâmbăta de 24 iulie 2010 după momentele zilei, din zori până la miezul nopţii, şi în funcţie de răspunsurile la trei întrebări: „Ce ai acum în buzunare?”, „Ce iubeşti cel mai mult?” şi „De ce te temi cel mai mult?. Nu e tocmai original, nici spectaculos, însă a încropi ceva coerent din atâta material, filmat cu camere diferite, nu e tocmai uşor. În final, puterea documentarului stă în emoţie, în sentimentul că eşti părtaş la tot ce vezi, că dimineaţa în Virginia nu e tocmai diferită de cea din Zambia şi că, aşa tristă cum poate fi adeseori, viaţa e extrem de frumoasă. O zi din viaţă e foarte tonic.

„Mai mult decât orice, am vrut să primesc sinceritate”

Unii s-au simţit încurajaţi să facă ceva special pe 24 iulie 2010: un bărbat şi-a cerut iubita în căsătorie, iar un tânăr i-a mărturisit bunicii lui că e gay. Printre cele mai emoţionante scene: un tată şi cu băieţelul lui spunându-i bună dimineaţa mamei moarte, printr-un scurt ritual, o femeie operată de cancer vorbind cu fiul ei, un adolescent care se bărbiereşte pentru prima dată, asistat de tatăl lui, un globtrotter coreean fericit să descopere că muştele din Nepal sunt la fel ca cele de acasă, o tânără care se găteşte pentru o întâlnire pe Skype cu soţul ei, soldat în Afganistan. Puţine scene tragice sau dramatice, şi acelea date pe repede înainte (printre ele, Love Parade-ul din Germania încheiat cu 21 de morţi). Oamenii nu-şi pun în albume fotografii cu tragediile din viaţa lor.

„Mai mult decât orice, am vrut să primesc sinceritate. Am vrut ca oamenii să mă lase să pătrund în vieţile lor, iar asta putea fi, la suprafaţă, aparent banal – ar putea fi drumul lor la muncă dimineaţa. În mod evident, poate că unul din acele drumuri e banal, dar o sută de drumuri montate arătând navetişti atât de diferiţi, pietoni atât de diferiţi, mijloace de transport atât de diferite, de la biciclete la mersul pe jos, la trenuri, la maşini conduse de şoferi personali… deodată devine absolut fascinant”, spune Kevin Macdonald, regizorul unor filme ca The Last King of Scotland sau One Day in September.

În opinia sa, filmul „realizează ceva ce nu ar fi fost posibil înaintea apariţiei internetului şi înainte apariţiei platformei YouTube. Ideea că poţi cere miilor, zecilor de mii, poate sutelor de mii de oameni să contribuie la un proiect şi ca toţi să comunice despre el şi să afle despre el în acelaşi timp aparţine în esenţă epocii în care trăim”.

Clipuri cu „frumoasameaprietenă”

Tehnic, O zi din viaţă a pus mai multe probleme. În cele 7 luni de muncă, într-o primă fază, o mică armată de cercetători/examinatori, mulţi dintre ei studenţi la film, a sortat materialul pe teme. „Au fost câteva teme care ne-au sărit în ochi şi a fost doar o chestiune de alegere a acelor clipuri care ar pune cel mai bine în valoare tema. De exemplu, am remarcat nenumărate cadre cu oameni care îşi filmau picioarele în mers, aşa că ni s-a părut inevitabil să folosim acest material la un moment dat”, explică monteurul Joe Walker, în notele de producţie.

Au mai fost sute de clipuri cu oameni bătând la tobe şi alte câteva sute marcate cu eticheta „frumoasameaprietenă”, în care bărbaţii îşi filmau iubitele. „Cadrele erau cel mai adesea iluminate din spate, într-un parc, de obicei la primii fiorii de dragoste. Eu personal am iubit toate acele cadre ale unor bărbaţi tonţi şi pompoşi care îşi enervau partenerele suferind răbdătoare”, spune Walker, care a lucrat cu Steve McQueen la Hunger şi cu Rowan Joffe la Brighton Rock.

Miile de clipuri picate la montaj se află pe YouTube, pe canalul dedicat proiectului şi conceput ca un omagiu celui care l-a inspirat pe Kevin Macdonald, artistul şi regizorul britanic Humphrey Jennings, unul din fondatorii mişcării Mass Observation în anii ’30. Acesta a încercat să documenteze viaţa pe planetă, în frumuseţea şi bizareria ei, cerându-le mai multor oameni din diferite colţuri ale lumii să ţină jurnale detaliate despre viaţa lor. Adică tot ce poate face tehnologia de astăzi în câteva minute.

O zi din viaţă este distribuit în România de Transilvania Film.

În prima săptamână, va rula la Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light Cinema din Bucureşti, şi în reţeaua Cityplex (Bucureşti, Braşov, Constanţa).