Les Films de Cannes à Bucarest ne facilitează şi în acest an accesul la cel mai mare festival de film din lume, cu o selecţie de filme câştigătoare sau (doar!) foarte lăudate/controversate – multe dintre ele fără distribuitor în România.
Marele premiu Sundance 2012, apoi Camera d’Or la Cannes pentru Beasts of the Southern Wild, o fantastică (şi la propriu) poveste despre copilărie şi moarte, cu două interpretări magnifice venind de la neprofesionişti. Hushpuppy (Quvenzhané Wallis – 6 ani!) trăieşte împreună cu tatăl ei Wink (Dwight Henry) într-o comunitate săracă dintr-o zonă mlăştinoasă nedelimitată temporal sau geografic, dar supranumită Cada, undeva la marginea uscatului. Când acesta se îmbolnăveşte, fetiţa începe să aibă viziuni legate de potop şi sfârşitul lumii, personificat de o turmă de mistreţi ancestrali uriaşi care vine de la poli. Pentru ea, civilizaţia e ca un acvariu fără apă, iar râul este viaţa.
Debutantul Benh Zeitlin reuşeşte multe cu un buget infim: casele plutitoare pe care şi le construiesc sinistraţii (aşa ar arăta Mad Max pe apă), ravagiile făcute de furtună (fără îndoială, unele de pe urma uraganului Katrina), animalele mitologice, câteva metafore ilustrate concret (mama lui Hushpuppy era atât de frumoasă încât apa fierbea singură atunci când aceasta intra în casă) şi muzica infuzată cu ritmuri de bayou contribuie la atmosfera profund originală a filmului. Henry (în viaţa de zi cu zi proprietarul unei cafenele) şi Wallis sunt electrizanţi şi nu ar trebui omişi din nicio listă de nominalizări – vor apărea amândoi în Twelve Years a Slave al lui Steve MacQueen.
***
De rouille et d’os/Rust and Bone e o melodramă superior regizată (de Jacques Audiard) şi jucată (de Matthias Schoenaerts şi Marion Cotillard). „Ce-aţi făcut cu picioarele mele?” strigă Stéphanie, o dresoare de orci ce suferă un accident. Belgianul Alain, tată şi frate nedisciplinat, care se bate pe stradă pentru un ban în plus, îi va reda încrederea în viaţă.
Nerecomandat cinicilor, care vor strâmba din nas la sentimentalismul cu care vine la pachet, filmul evită cu eleganţă unele clişee („bruta cu inimă de aur”) şi îşi asumă conştient altele (fiecare protagonist are parte de propria experienţă extremă care să îi zguduie din temelii valorile), şi dovedeşte încă o dată că regizorul se pricepe cel mai bine la personajele masculine – după Romain Duris (De battre mon coeur s’est arrêté) şi Tahar Rahim (Un prophète) e rândul lui Schoenaerts, care proiectează o forţă comparabilă cu cea a lui Tom Hardy.
***
Exemplu bun de regizor-în-căutarea-unui-film, Like Someone in Love e prima creaţie a respectatului realizator iranian Abbas Kiarostami după minunatul Certified Copy – periplul internaţional îl aduce pe acesta la Tokio, pentru o poveste impecabil filmată, dar rarefiată şi rătăcitoare. Întâlnirea dintre tânăra escortă Akiko (Rin Takanashi) şi un bătrân retras (Tadashi Okuno) duce la o prietenie improbabilă, care le va aduce celor doi alinare, dar şi nişte probleme cu un logodnic agresiv.
Unele dintre metodele şi temele lui Kiarostami sunt pe ecran – felul în care povestea se dezvăluie prin dialog, cadrele lungi filmate din/în maşină, joaca de-a identitatea, cu bătrânul pe post de bunic. Păcat că îi lipseşte o direcţie – unde-i protagonistul din Taste of Cherry care să caute pe cineva care să îl îngroape?
***
Ajungem astfel la cel mai discutat (şi ignorat de palmares) film de la Cannes 2012, şi de la ediţia a treia Les Films…, dacă e să ne luăm după interesul imens al publicului – Holy Motors, întoarcerea lui Leos Carax la lungmetraj, după 13 ani de absenţă, anunţat drept un trip vizual pentru care nimic nu te pregăteşte în prealabil. Şi aşa a şi fost.
Carax se ridică din pat, îşi pune ochelarii, şi se uită prin gaura din tapet. Apoi deschide o uşă ce dă într-un cinematograf. Bine aţi venit în mintea lui.
Denis Lavant (alter-ego-ul lui Carax în aproape toate filmele sale) e Oscar, un „performer” care străbate Parisul într-o limuzină albă, asumându-şi diferite identităţi pe care le primeşte detaliate în dosare: un bancher, o cerşetoare, un cascador pentru captură de mişcare, o creatură sub-umană cu un costum verde şi apucături bestiale (Merde, personaj introdus anterior în filmul la mai multe mâini Tokyo!) sunt avataruri în pielea cărora trăieşte sau moare în repetate rânduri, pe parcursul aceleiaşi zile. Întrebat de ce face asta, Oscar spune că e vorba de „frumuseţea gestului”.
Eclectic până aproape de abuz, Holy Motors nu duce niciodată unde te-ai aştepta, pentru că pur şi simplu nu ştii niciodată ce iese din limuzină. Segmentele sunt prelucrări ale unor proiecte nematerializate ale regizorului (cel cu Eva Mendez ar fi trebuit să facă parte dintr-un film cu Kate Moss), cu decoruri şi referinţe din cele mai diverse – senzuala secvenţă în costume de motion capture pare, până la un punct, să facă parte dintr-un making of de la Tron, peruca lui Kylie Minogue o citează pe Jean Seberg în À bout de souffle, iar fostul magazin La Samaritaine, acum în paragină, face paralela cu Les Amants du Pont-Neuf.
În concluzie, o experienţă de cinema totală, bizară şi profund satisfăcătoare – mai ales dacă nu ştiaţi cum sună un cor de acordeoane într-o biserică, până acum.
