CRONICĂ: „Jurnalul unui iubitor de rom”

1
229

Când Johnny Depp declara condescendent, cu ceva timp în urmă, că The Rum Diary / Jurnalul unui iubitor de rom înaintează cu greu în box office-ul din SUA pentru că publicul american nu prea gustă „filmele inteligente”, eram gata să-l cred. Numai că, între timp, am văzut filmul: The Rum Diary e aproape insultător de cuminte pentru spiritul lui Hunter S. Thompson, pentru ireverenţa şi nebunia sa. E neaşteptat de plat, deşi materialul prim e potenţial vulcanic: beţii, îndrăgostiri, corupţie, bătăi şi tot ce poate însemna viaţa de ziarist în Porto Rico, la 20 şi ceva de ani. Subscriu la afirmaţia unui critic american: „Thompson a avut suişurile şi coborâşurile lui, dar n-a fost niciodată banal”.

Nu era cazul să fie un nou Fear and Loathing in Las Vegas (tot o adaptare după Thompson şi tot cu Johnny Depp), dar nici varianta lui pentru duminici în familie. Romanul semi-autobiografic omonim a stat în subsolul casei lui Hunter S. Thompson mai mult de 30 de ani, uitat şi de autor şi de cei care în anii 60 îl respinseseră. Johnny Depp povesteşte că, stând într-o seară la băute cu Thompson, i-a propus să exploreze cutiile. Au găsit în ele manuscrisul şi au decis pe loc să-l publice şi să-l ecranizeze. Cu publicatul a fost simplu, editurile s-ar fi bătut pentru orice bucăţică de manuscris. Cu filmul lucrurile s-au întâmplat mai greu şi, după ce a trecut prin sertarele mai multor producători şi actori, a ajuns tot de unde a plecat, la Johnny Depp, care l-a produs prin Infinitum Nihil. Regia îi aparţine lui Bruce Robinson, autorul unui reper în istoria filmelor cu mult alcool, Withnail&I.

În rolul lui Paul Kemp, un ziarist cu aspiraţii de scriitor care se angajează la „The San Juan Star”, un ziar din Puerto Rico în prag de faliment, Johnny Depp păstrează un aer vag de Jack Sparrow în zâmbetul şi mirările lui fals inocente şi, deşi ar trebui să fie beat jumătate din film, nu pare aproape niciodată. Celelalte personaje sunt tipologii clasice şi, dacă n-ar fi intepretările solide, ar rămâne la nivelul de schiţe: şeful de ziar cinic (Richard Jenkins), afaceristul oportunist şi carismatic (Aaron Eckhart), tovarăşul sufletist (Michael Rispoli), beţivul irecuperabil (Giovanni Ribisi, excelent) şi frumoasa întreţinută (Amber Heard – o alegere discutabilă).

Majoritatea acţiunilor lor sunt ca drumul pe care Kemp goneşte cu un superb Chevrolet roşu: se termină când credeai că abia încep. Probabil asta reflectă cel mai tare deruta lui Bruce Robinson în a extrage din materialul cărţii o linie principală: filmul nu e nici aventura personală, revelatoare a unui tânăr pe cale să devină scriitor, nu e nici satiră la adresa visului american (articolul ar fi trebuit să demaşte minciuna pe care se clădeşte el), nici o poveste de dragoste, nici una de beţie&droguri, nici una de redacţie. E puţin din toate şi nimic cu adevărat.

Cuminţenia lui The Rum Diary e dată, în parte, de faptul că filmul a fost conceput ca un omagiu şi, oricât de flatant ar fi cuvântul, el intimidează. În numele acestui tribut, Johnny Depp a cerut să se aducă „un scaun cu numele lui Hunter la filmări, plus o scrumieră, un pachet de Dunhill cu o brichetă în fiecare zi şi o sticlă de Chivas Regal lîngă scaunul său şi, bineînţeles, o frapieră cu multă gheaţă alături; am cerut să se facă şi o copie a scenariului cu numele lui pe el. Am făcut-o ca un omagiu, ca să-l salutăm în fiecare zi de filmare”.

Devoţiunea lui Depp e emoţionantă şi probabil că fără el The Rum Diary n-ar fi fost nici ce este, adică o versiune decentă (cu destule momente bune de umor şi poezie – în sală s-a tot râs) a unei poveşti cu prea multe griuri pentru puritanismul hollywoodian de astăzi, de care îl bănuiesc „infestat” şi pe Robinson. Şi am un argument solid în spate: la un moment dat, după ce Paul Kemp ia bani de la corupţii care vor să dezvirgineze cu un hotel de lux o insulă de lângă Puerto Rico, promiţând implicit că va scrie favorabil despre asta, Robinson îi dă prilejul să facă pe apostolul dreptăţii şi să se întoarcă la 180 de grade, într-o mişcare ieftină de tipul „trebuie să public articolul, trebuie să-i înfundăm pe corupţi”. Presupunând că aşa se întâmplă şi în roman, maniera în care execută totuşi virajul şi Depp şi Robinson e jalnică.

La Hunter S. Thompson tocmai asta e fascinant: mersul continuu pe muchie. Jurnalismul lui „gonzo” n-a fost niciodată prea ortodox, însă ambiguitatea asta asumată, dublată de temperamentul vulcanic şi de excese, a fost una dintre mărcile brand-ului său personal. Iar Bruce Robinson&co caută claritate şi coerenţă acolo unde ele nu prea există.

*

De remarcat imaginea pe 16 mm, aleasă pentru a reda stilul vizual al cărţilor poştale din anii ‘50, şi accentul pe lumina naturală, ceea ce îi conferă un look minimalist, şaizecist.

De vineri, 25 noiembrie, Jurnalul unui iubitor de rom rulează în cinematografele din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here