În camera de licean a lui Peter Parker se află un poster pe care nu îl văzusem până acum acolo. E cu Albert Einstein, şi citatul „Imagination is more important than knowledge”. Pentru că îmi convine, îl voi interpreta în contextul celui mai recent episod al seriei Spider-Man, Uimitorul Om-Păianjen/ The Amazing Spider-Man: ştim că au trecut doar cinci ani de la partea a treia, dar haideţi să ne imaginăm că suntem la prima adaptare a benzilor desenate Marvel.
O premiză de la care realizatorii pleacă plini de aplomb, înlocuind toată distribuţia şi reluând bună parte din povestea celuilalt Peter Parker (figura parentală a unchiului, muşcătura de păianjen mutant, acomodarea eroului cu acuitatea simţurilor şi cu faptul că acum e lipicios).
Noutatea aici, spre deosebire de celelalte francize repornite/reinventate recent, e că nu pare deloc altceva decât ce am văzut înainte: Lizard (Rhys Ifans), personajul negativ, e un melanj de Dr. Otto Octavius (savant genial care cade victimă propriilor experimente, dar îi place) şi Norman Osborn (vorbeşte singur cu spiriduşul imaginar); tot balansul printre zgârie-nori e joaca preferată a Păianjenului; mecanica secvenţelor de acţiune e tributară bazelor puse de filmele lui Sam Raimi; iar ştiinţa rămâne uşoară, dacă te duci cu plăcere la orele de laborator de chimie.
Pe Andrew Garfield îl încape de minune costumul (nu cel de motan portocaliu), şi e de departe cea mai inspirată decizie de casting. După ce impresionase în Boy A, Red Riding şi The Social Network, gama de emoţii a lui Peter Parker nu-i pune probleme: vulnerabil atât cât trebuie, dar şi cu destulă agresivitate în ochi, pe Garfield pare să îl doară cât pe un om adevărat. Apoi, zâmbetul blondei Emma Stone (dacă ar fi rămas roşcată, lumea ar fi confundat-o cu Kirsten Dunst) umple ecranul, în rolul lui Gwen Stacy. Şi, nu în ultimul rând, Denis Leary, căpitanul Stacy, primeşte replicile cele mai delicioase, de tipul: „I want that Spider-Man off the streets”.
Alegerea lui Marc Webb ca regizor (dincolo de nesfârşitele bancuri pe seama numelui) s-a făcut pentru că ştie să construiască personaje şi relaţii interumane credibile – a dovedit-o cu debutul 500 Days of Summer. În consecinţă, prima jumătate a filmului – mereu o provocare pentru stabilirea ritmului în filme de gen – e cea care curge cel mai bine: o secvenţă în care Peter exersează cu skateboard-ul abilităţile proaspăt dobândite, conflictele de pe culoarele liceului (or fi regulamentare fustiţele purtate de Stone?) şi lecţiile de viaţă pe care noul Păianjen trebuie să le reînveţe. Odată ce „Bugboy” îşi pune costumul, ajunge aproape de standardul (ridicat) setat de Raimi pentru scenele de acţiune, aici cu a treia dimensiune adăugată – iar dacă nici acrobaţiile aeriene ce sfidează fizica nu sunt bune de 3D, atunci nimic nu e.
Asta nu înseamnă că nu se aduc unele ajustări formulei câştigătoare: realizatorii se feresc pe cât posibil să exploateze motivul „domniţei-în-primejdie” epuizat până la saturaţie de trilogia originală; Parker e nerdy-cool, în loc de nerdy, iar identitatea eroului e un secret păstrat destul de prost. Sentimentul global e însă de puternică familiaritate.
După premieră, s-a zis imediat că noul Om-Păianjen ar fi lipsit de personalitate. Eu vă spun că are una, doar că e posibil să vă deranjeze că e împrumutată: spre exemplu, scenariştii se chinuiesc să scoată o frază echivalentă cu „o dată cu puterea vine şi o imensă responsabilitate”, şi le iese ceva de genul „dacă poţi face ceva, atunci trebuie s-o faci”. La o adică, tot pe acolo.
De bine, de rău, are ritm şi intenţii bune, şi e mai ataşant decât avea dreptul să fie, aşa că nu vă sfiiţi să intraţi în sală şi să îi cădeţi în plasă. Vine oricum The Amazing Spider-Man 2 peste voi.
***
Filmul intră în cinematografe de vineri, 13 iulie, distribuit de IntercomFilm.
