Anonimul (4). Pe cont propriu

0
317

Bucuresti NonStop, regia Dan Chisu, 3

A accentua că un film românesc e „independent” – ceea ce e semi-pleonastic, oricum – a devenit un mod elegant de a cere clemenţă audienţei. Experimentăm şi noi, dar măcar n-o facem pe banii altora. Ceea ce e cinstit până la un punct, însă hai să fim cinstiţi şi cu noi înşine: şi altora le-a fost greu şi le-a ieşit, iar filmele „mai puţin independente” (cu bani de la CNC, adică) se zbat cam la fel de mult până ies la liman.

Dan Chişu, un veteran al producţiilor făcute pe cont propriu, a fost fair la Anonimul: „Ne-a fost foarte greu să ducem la capăt acest film, dar nu vă spun asta ca să vă cer să fiţi generoşi cu el”. Filmul în cauză este Planşa, regizat de un debutant, Andrei Gheorghe, şi produs de Chişu. O poveste de iubire dintre doi tineri scrimeri, pe malul mării, cu Olimpia Melinte şi Silvian Vâlcu.

O studentă se mută de la Bucureşti la Constanţa (din scenariu nu se înţelege bine de ce) şi, după trei ani de floretă şi de rezultate bune în competiţii, se lasă antrenată – fără să se gândească prea mult – la spadă, pentru că antrenor de floretă nu există la sala respectivă. Treptat, se îndrăgosteşte de antrenorul ei (Silvian Vâlcu), în timp ce iubitul ei (Marian Adochiţei) – care pare mai degrabă un amic – devine din ce în ce mai gelos. Mai există un plot secundar abandonat pe drum, acela în care ea se ambiţionează să participe la concursul naţional de spadă, în ciuda iubitului ei sceptic.

Andrei Gheorghe e furat constant de frumuseţea exerciţiului de a filma detalii, de jocul cu sharf-ul, de time-lapse-uri (care nu mai funcţionează ca instrument narativ, ci ca unul pur ilustrativ), în detrimentul poveştii, care e foarte simplă (şi simplistă). Încercând să contureze complicitatea care se ţese între cei doi îndrăgostiţi – asta îi reuşeşte cel mai bine, parţial şi cu ajutorul Olimpiei Melinte, care dă dependenţă atunci când ocupă ecranul – regizorul survolează golurile din scenariu şi le umple cu efecte vizuale. Curăţat de toate aceste exerciţii repetitive, care devin obositoare (de exemplu, scenele de antrenament în slow-motion), Planşa ar putea deveni un scurt sau mediu metraj decent.

Déjà Vu

Un al doilea film produs în întregime pe cont propriu şi proiectat la Anonimul îi aparţine lui Dan Chişu. Déjà Vu are loc într-o singură dimineaţă, una decisivă pentru un bărbat care hotărăşte să o prezinte pe amantă soţiei, la casa de vacanţă a acesteia din urmă.

Lejeritatea cu care Dan Chişu adoptă stiluri narative diferite îi e deopotrivă prieten şi duşman. Prieten pentru că nu pretinde din start că va atinge profunzimi nebănuite – deci şi aşteptările sunt setate în consecinţă -, duşman tocmai pentru că le foloseşte ca pe simple instrumente de agăţat povestea şi nu şi le însuşeşte pentru a le transforma creativ în forme de exprimare personală.

În cazul lui Déjà Vu, regizorul şi-a propus să experimenteze camera subiectivă – POV-ul, până într-acolo încât unor spectatori li s-a făcut rău în timpul filmului. Problema e că această cameră subiectivă e fix asta: o cameră ataşată de corpul protagonistului, care se apleacă exact ca un roller coaster atunci când protagonistul culege un ciorap de pe jos şi se bâţâie ameţitor atunci când se uită prin casă. Nici povestea n-o cere în mod special şi nici perspectiva în sine nu aduce nimic în plus în poveste.

În rest, inspirate şi pe alocuri amuzante discuţiile dintre el şi amanta lui capricioasă (Ioana Flora) şi tensionantă, deşi uşor cam melodramatică, întâlnirea cu soţia (Mirela Oprişor). Chişu, care e şi scenarist, are un reglaj destul de fin când vine vorba de dialoguri. Păcat că filmul se termină fix când ţi se deschide cu adevărat apetitul: ar fi fost cel puţin captivant să vezi cum se descurcă bărbatul prins în propria capcană.

Roxanne

O premieră naţională la Anonimul a fost şi Roxanne, în regia lui Valentin Hotea, proiectat la Sfântu Gheorghe fix la o zi după cea mondială de la Locarno. Filmul urmăreşte, plain and simple, ca un episod dintr-un serial românesc de televiziune, cum un bărbat (Şerban Pavlu) îşi caută prietena din tinereţe (Diana Dumbravă) după ce află din dosarul său de securitate că i-ar fi purtat copilul.

Un subiect de tipul acesta – semi-autobiografic – e ofertant în multe direcţii, de la a explora mentalul unor tineri crescuţi cu Securitatea pe urme, acum adulţi în România capitalistă, la complicităţile necinstite pe care le-a generat sistemul, rămăşiţele ei astăzi, frământările unui tată care îşi descoperă fiul etc. Însă regizorul, aflat la primul lungmetraj de cinema, dar cu experienţă în seriale TV, se rezumă la a urmări firul unei poveşti cu prea multe cotituri previzibile. Imaginea aminteşte, la rândul ei, de serialele TV autohtone – cameră fixă, prim planuri, unghiuri necomplicate şi lipsa „efectului” de cinema.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here