Noul star al Cannes-ului, Jean Dujardin, despre cum să faci filme mute în era 3D-ului

5
335

EXCLUSIV. Jean Dujardin (38 de ani) a ridicat sala în picioare la Cannes şi a dominat scena cu zâmbetul lui Gene Kelly şi cu o carismă pe care puţini dintre actorii de astăzi o posedă. Premiul de interpretare masculină pentru rolul din filmul mut The Artist era aproape o certitudine pentru presa din festival. Pentru o parte din ea, The Artist era favoritul la Palme d’Or şi Robert De Niro a recunoscut că i-ar fi dat mai multe premii dacă regulamentul nu ar fi interzis-o.

Peste noapte, cel mai popular actor francez al momentului – cunoscut în special din cele două filme de acţiunea ale lui Hazanavicius,  OSS 117 : Le Caire, nid d’espions şi OSS 117 : Rio ne répond plus – a devenit unul dintre cei mai vânaţi la interviuri, la Cannes. A doua zi după premieră, împreună cu partenera sa din film, Bérénice Bejo, Dujardin povestea pentru Filmreporter.ro cum a învăţat step, cum i-a studiat pe Gene Kelly şi Jean-Paul Belmondo pentru personajul său (în Franţa, ziarele îl alintă „noul Belmondo”) şi ce i s-a spus când a vorbit cu primul agent.

Cei doi actori s-au completat atât de bine, încât e imposibil să rupi interviul în două.  Bérénice Bejo – actriţă de origine argentiniană – amuzantă şi în plină vervă,  a amintit de întâlnirea lui Dujardin cu Jim Carrey la o cină în L.A. şi cum s-au strâmbat toată seara unul la altul şi i-a mulţumit regizorului şi soţului ei, Michel Hazanavicius, pentru cadoul numit The Artist.  Acţiunea se petrece în 1927, în zorii filmului vorbit, când George Valentin (Dujardin), star al cinema-ului mut, îşi vede cariera ameninţată de Sunet. Din criza teribilă prin care trece îl salvează un căţel şi o tânără starletă, Peppy Miller (Bejo). E interesant ce parcurs va avea The Artist în cinematografe, are stofa filmelor populare care umpleau altădată sălile şi lansau cariere.

V-aţi întors în timp cu The Artist. E vreun moment anume în istoria cinema-ului în care v-aţi dori să fi lucrat ca actori ?

Jean Dujardin: În anii 70, dacă stau să mă gândesc. E un cinema atât de creativ şi de bogat în roluri, imagini şi soldaţi ai lui Napoleon (e o glumă personală, scuze)

Bérénice Bejo: Ca actriţă, bănuiesc că era bine în anii 30, ca persoană îmi e foarte bine unde sunt acum. Nu ştiu, e amuzant, nu am întotdeauna răspunsurile la întrebări de genul ăsta: filmul preferat, actriţa preferată… Acum pot face filme ca-n anii 20, dar în anii 20 nu puteam face filme ca-n 2011, deci bănuiesc că sunt în locul care trebuie (râde).

Michel Hazanavicius vrea să facă filmul acesta de mult timp. Aţi fost tot timpul în rolurile principale?

J.D.: Evident! Fără noi nu se făcea! (râde)

B.B.: Michel nu credea că se va întâmpla vreodată, dar noi cred că eram acolo.

Tipul acesta de interpretare foarte expresiv şi exagerat în gesturi, ca în filmele mute, nu se mai practică astăzi. Cum l-aţi învăţat?

B.B.: Actorii americani încă sunt foarte expresivi din punct de vedere fizic. De pildă, John Goodman face mişcările alea generoase şi feţele alea. Francezii sunt mai „petits” când vine vorba de mimică şi gesturi. Dar a trebuit să îmi imaginez stările pe care le aveau când lumea le admira, tot glamour-ul aferent, şi le-am studiat pe Joan Crawford şi Marlene Dietrich, am stat zile la rând pe Internet, am căutat tot ce au făcut, m-am uitat cum dansează, cum se mişcă, cum zâmbesc. În cele din urmă, însă, a trebuit să uit tot şi să găsesc personajul în mine pentru că nu te simţi bine cu el dacă nu îl „prinzi”. Dar chiar am avut nevoie de referinţe până să ajung acolo.

J.D.: Eu m-am uitat la filmele cu Gene Kelly, am revăzut câteva cu Jean-Paul Belmondo, m-am întors puţin la cinema-ul italian pentru gestică, şi mai erau şi mişcările pe care le arhivasem în mintea mea din filmele văzute în adolescenţă. Apoi, mai aveam eu o fantezie, să fac pe covorul roşu o figură ca-n film, dar uite că n-am putut! În film a fost altceva.

E mai dificil să te exprimi ca actor aşa, ca în anii 20? Sau e mai dificil acum?

B.B.: În film vorbeam, nu se aude, dar vorbeam. În altele nu exista dialog, deci felul în care am abordat rolul şi personajul a fost la fel ca în oricare alt film. Nu am simţit că lucram altfel. Nu eram atenţi la replici, desigur, uneori ziceam doar „bla, bla, bla şi bla, bla, bla”, dar am văzut că merge! Atunci am zis: uită de intelect, încrede-te în corpul tău.

J.D.: E la fel, da, doar că nu aveam microfoane în jur, se punea muzică pe platou ca să intrăm în starea aceea. Există nişte piedici pe care eu le-am evitat: poza, de exemplu. E uşor să te laşi dus de postură, să pozezi în nefericit, voios, gânditor etc. şi să exagerezi, să fii foarte afectat. Trebuia să mă gândesc mereu ce anume povestesc şi totul venea de la sine.

Aveaţi dialoguri reale pe platou? În engleză sau în franceză?

J.D.: Multe dintre ele sunt bla bla bla! Oh, no! Tra la la! (râde)

Care a fost scena voastră favorită?

J.D.: Cea a filmului în film, are tot – comedie, dramă, emoţie.

B.B.: Scena cu costumele, apoi cea în care îl şantajez pe John Goodman şi dansul, evident. Îmi place filmul!

De câte ori aţi filmat scena de step dance?

J.D.: De 17 ori!

B.B.: Şi Michel a pus în film a 12-a! La final eram cu nervii întinşi la maxim! Jean ţipa la Michel „Ce-ai spus?! Încă o dată?! Ai înnebunit?!” Ok, iată-l pe starul nostru american în vână (râde). Oricum, am făcut şase luni de antrenament pentru dansul acela.

Eraţi conştient înainte de The Artist de stofa asta de star al filmelor de început, extrem de expresiv şi de carismatic?

J.D.: E foarte amuzant… Acum 15 ani, când mi-am început eu cariera, am mers la un impresar şi i-am spus „Bună ziua, sunt un tânăr actor, aş vrea să lucrez cu agenţia dvs., m-aţi putea lua?” Şi mi-a răspuns: „Aveţi o faţă prea mobilă, n-o să ajungeţi niciodată actor”. Mi-am ratat viaţa (râde).

Oare ce i s-o fi spus lui Jim Carrey, în cazul ăsta?!

J.D.: A! L-am întâlnit într-o seară în timpul turnajului, ne-am întins feţele ca doi melci (râde).

B.B.: Jean era lângă mine şi a venit Jim Carrey, iar Jean s-a ridicat şi a făcut figura aia a lui celebră, „faţa de cămilă”. Apoi au început să se strâmbe unul la altul peste masă! A fost grozav! (râde)

Ce înseamnă un actor popular pentru dvs.?

J.D.: Presupun că cineva care seamănă cu fratele dvs., cu soţul dvs.. Mă opreşte lumea pe stradă destul de des să-mi spună că semăn cu cineva din familie. Cred că e cineva pe care oamenii îl găsesc accesibil. Şi „accesibil” nu conţine nici o nuanţă vulgară, cum se interpretează mai nou în Franţa. Înseamnă „familiar”.

Să filmaţi a fost una, dar cum vi s-a părut la final, după montaj, după ce s-au adăugat muzica şi cartoanele?

J.D.: L-am văzut ieri (n.r. la premiera de la Cannes) pentru prima dată. Văzusem doar câteva secvenţe înainte. E o mare plăcere să vezi un film ca acesta, pentru că se interpune o distanţă între tine şi personaj din cauza lipsei sunetului, a imaginii alb-negru, şi parcă nu simţi acea emoţie pe care o ai când te uiţi la tine. Deci partea cu ego-ul e reglată.

B.B.: Şi eu am simţit la fel. Sunt foarte mândră că Michel mi-a dat acest cadou.

A fost turnat, din câte ştiu, în Los Angeles…

B.B.: Da, asta a fost grozav pentru noi şi pentru film, pentru că eram exact în locurile unde se întâmplase totul. Casa în care stau eu în film e casa lui Mary Pickford, dansam step în faţa garajului unde stăteam şi vedeam semnul Hollywood pe deal, am vizitat la studioul lui Debbie Reynolds, biroul lui Charlie Chaplin… A fost un cadou extraordinar din partea producătorului.

De ce The Artist, titlul?

B.B.: La început a fost Beauty Spot. Dar americanii au spus că nu e chiar o sintagmă exactă pentru „marcă a frumuseţii”, aşa că producătorul a sugerat The Artist. Lui Michel nu i-a plăcut la început, dar s-a gândit că americanii sunt buni la vândut filme, aşa că l-a lăsat. Apoi a început chiar să-i placă.

Citiţi o cronică a filmului:

Un film mut, regizat în epoca 3D-ului, revelaţia Cannes-ului

Corespondenţă susţinută de

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here