Un lac liniştit într-o pădure şi un obiect care cade pe neaşteptate în apă, tulburând liniştea. Aşa începe Revanche, filmul din 2008 în regia lui Götz Spielmann, proiectat la Bucureşti în cadrul Zilelor Filmului Austriac. Ce încărcătură are acea renunţare, aflăm mai târziu, în două ore de cinema rafinat, care ne pune la încercare emoţiile şi morala.
Alex e un fost deţinut care lucrează într-un bordel din Viena şi are o relaţie secretă cu Tamara, una dintre prostituate. Johannes Krisch e excelent în rolul de small time crook care a văzut multe şi care nu vrea decât să fugă în lume cu femeia lui. Dar ca să facă asta are nevoie de bani, şi planul lui de a jefui banca dintr-un orăşel are consecinţe neaşteptate. Rămas fără obiectul afecţiunii (şi deci fără vreun scop anume în viaţă), Alex nu mai are decât dorinţa de răzbunare.
Filmul nu îşi soarbe valoarea din faptul că ne predică, moraliceşte, că răzbunarea nu are nici un sens, ci din modul în care, de la străduţele şi camerele de hotel vieneze până la decorul rural, atinge, deloc pretenţios, chestiuni complexe ca vină, ghinion şi dragoste. Patru personaje construiesc un eseu viu şi meditativ, cu un ritm perfect, în care e imposibil să iei partea cuiva pentru că fiecare are dreptatea lui. Camera găseşte întotdeauna momentul potrivit să se oprească pe o privire, pe o fotografie sau pe o cruce de pe marginea drumului, iar informaţia e oferită publicului în doze precise.
Revanche e un exemplu de cinema comercial de calitate, grav şi entertaining în acelaşi timp: un gen pe care se pare că austriecii îl stăpânesc excelent, dacă e să ne luăm după drame pe tema nazişti vs evrei ca Die Fälscher, în regia lui Stefan Ruzowitzky (prezentat în acelaşi program) şi filmul de anul acesta Mein bester Feind (r. Wolfgang Murnberger). Ar fi însă şi mai interesant ca, pe lângă succesele de box office, Forumul Cultural Austriac să aducă la noi şi filme experimentale sau documentare, producţii de nişă pe care cinematografia austriacă le cultivă.
