„Harry Potter şi Talismanele Morţii: Partea I”, mai mult pentru fanii înrăiţi

7
573

Regizorul britanic David Yates nu poate, dar nici nu vrea, să ascundă faptul că prima parte din ultimul film cu Harry Potter este doar un preludiu pentru marele finiş. Iar Partea I îi va face pe cei „neiniţiaţi“ să mormăie a dezaprobare, iar cei care au citit cu răsuflarea tăiată toate cărţile şi au revăzut toate filmele de câteva ori vor şti că nu exista altă cale pentru ecranizare.

Iar tranziţia este una dificilă. În urma evenimentelor din Harry Potter şi Prinţul Semi-Pur, directorul Hogwarts, Albus Dumbledore este omorât, iar şcoala, punctul de atracţie al întregii francize, este cucerită de oamenii lui Voldemort. Harry (Daniel Radcliffe), Ron (Rupert Grint) şi Hermione (Emma Watson) au fost până acum copiii protejaţi de adulţi, niciodată lăsaţi să asiste la discuţiile lor, cei care au trebuit să se furişeze pentru a pleca în aventurile nesăbuite, dar cei care se simţeau mereu în siguranţă la Hogwarts. Plasa lor de siguranţă pică însă şi ei se trezesc brusc adulţi, la doar 17 ani. De capul lor, cu misiunea de a salva lumea.

Iar Partea I din final excelează în a-i pune, de fiecare dată, în pericol de moarte. Dacă până acum, în şase filme, structura era stabilită (un an şcolar, probleme cu tema pentru acasă, jocuri de vâjhaţ, indicii legate de deznodământ, de lupta finală care avea loc mereu la sfârşitul anului şcolar), de data aceasta orice etapă a căutării Horcruxurilor are şansele să-i omoare. Absenţa Hogwarts-ului fură o felie din magia vintage a seriei Harry Potter, dar în absenţa şcolii descoperim că Radcliffe, Grint şi Watson au câteva vrăji actoriceşti în mânecă şi pot ţine întregul film pe umerii lor.

Ca fundal au, în mare parte a filmului, păduri, stânci, lacuri, o natură care-i izolează, îi protejează, dar le şi hrăneşte frustrările, le dă timp să-şi amintească ce sacrificii au făcut. Hermione le-a şters memoria părinţilor ei, care au uitat astfel că ea există, în timp ce Ron trăieşte cu teroarea că numeroşii membri roşcovani ai familiei sale au păţit ceva.

Hormonii adolescenţilor vrăjitori-salvatori-ai-lumii nu le fac atâtea probleme ca în filmul trecut, însă gelozia lui Ron îi desparte o vreme pe cei trei prieteni, care se reunesc datorită testamentului lui Dumbledore, prin care acesta se asigură că vor reuşi în misiunea lor.

Vizual vorbind, Yates  se întrece pe sine, în afara unui moment în care Ron este înfuriat de o „apariţie” de autoapărare a unui Horcrux: Harry şi Hermione, goi, acoperiţi în locurile esenţiale de o ceaţă deasă se sărută şi râd de el. Însă regizorul britanic dovedeşte că are şi talent la animaţie: istorisirea unei legende cu trei fraţi vrăjitorii este de-a dreptul cuceritoare (poate va face ulterior şi o colecţie de scurtmetraje după istoriile lui J.K.Rowling din volumul „Poveştile bardului Beedle”).

Filmul e o reuşită datorită celorlalte poveşti din serie

Să fim serioşi, Harry Potter, în această etapă a existenţei lui, e doar pentru iniţiaţi. Pentru cei care trăiesc deja în lumea lui. Pentru cei care ştiu pe de rost fiecare personaj, fiecare indiciu, fiecare mic amănunt legat de povestea centrală. În condiţiile în care fiecare detaliu e legat de alte zeci, chiar sute de detalii din celelalte părţi.

Până la urmă, asta e frumuseţea unei serii: povestea se construieşte strat după strat, devenind din ce în ce mai bogată, mai densă şi mai greu de pătruns pentru cei care caută doar divertisment.

E clar că filmul al şaptelea nu poate fi de sine-stătător. Şi decizia studiourilor Warner Bros de a „felia“ adaptarea ultimei cărţi în două jumătăţi (o nouă modă de stoarcere a banilor din francize, abordată şi de Saga Amurg) este strict monetară. Însă, citind cartea, mi-e imposibil să văd cum ar fi putut fi înghesuite detaliile strict necesare într-un singur film (fie el şi de trei ore). Orice mi se pare indispensabil şi totuşi Partea I curăţă scenariul de câteva poveşti de tip  „B“.

Iar anumite momente sunt mult mai amuzante odată ce cunoşti bine personajele: mai ales preludiul în care prietenii lui Harry folosesc cunoscuta deja Polipoţiune şi se deghizează chiar în el. Scena celor şapte Potteri este una dintre cele mai magice din film.

Emil Hoştină povesteşte despre experienţa lui pe platourile „Harry Potter”

7 COMENTARII

  1. Ce nu mi-a placut mie si m-a facut sa ma simt un pic fraierita e ca filmul e de trecere, de umplutura. Nu mi se pare ca am aflat nimic nou despre personaje, desi insista atat de mult pe ele si pe relatiile dintre ele – care erau aceleasi si in hp5 si 6, dar exprimate altfel. Chiar asta sa fi fost cea mai buna solutie?

  2. Mie mi-a placut ca a insistat asupra lor un pic. Si asupra prieteniei lor din film, care presupun ca exista si in viata reala. A fost ceva de genul: „Mai stati un pic cu ei, ca acus va luaţi ramas bun” 🙂

    @delia: da, subiectul e interesant, s-a mai facut, insa ar putea fi reluat dintr-un alt unghi.

  3. Personajele sunt „noi”, sunt altele,pentru ca nu mai sunt copii, s-au maturizat, au trecut in alta lume, plina de probleme. mi se pare cel mai matur fim din serie, din cauza asta si un pic trist. dar mi-a placut. maxim, am zis 🙂

  4. Intr-adevar este cel mai matur si mai complex film al seriei. Nu judec hotararea de a ecraniza ultima carte Harry Potter in 2 filme (cu toate ca la mijloc exista si avantajul financiar) pentru ca trebuie sa recunoastem (cei care am citit cartea) – ar fi fost mult prea superficial si lipsit de sentiment daca ar fi trebuit inghesuit in 2-3ore.
    Eu sunt chiar multumita de partea 1 si astept cu nerabdare partea a 2a.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here