Rotterdam (1). Fără vedete, dar cu multe talente

1
50

IFFR2014 (1)

Autor: Anca Fronescu

Corespondenţă specială. Imediat după Sundance Film Festival şi cu câteva zile înainte de Berlinală, are loc Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam, festival a cărui mascotă (nu degeaba) e tigrul. Evenimentul concurează puternic cu celelalte festivaluri de început de an, mizând pe descoperiri şi mai puţin pe glamour

A 43-a ediţie a început de vreo cinci zile şi multe filme sunt deja sold outAm ajuns la festival duminică seara, târziu, şi dacă acum câteva zile eram încă în Montevideo şi mă îndrăgosteam încet dar sigur de oraş, luni, spre miezul nopţii, vedeam un film uruguayan, The Militant, al regizorului Manolo Nieto, care mărturiseşte că, dacă vrei să faci un film în Uruguay, eşti cam de capul tău.

„Avantajul e că ajungi în centrul atenţiei destul de repede, deşi te cam simţi singur, de cele mai multe ori. Şi asta nu e bine”. Filmul e inclus în secţiunea Bright Future, unde sunt prezentate filme ale unor regizori aflaţi la debut sau la al doilea film. În 2006, a câştigat Tiger Award cu primul său lungmetraj, La Perrera.

La Rotterdam, programul este împărţit în următoarele secţiuni: 15 regizori aflaţi la primul sau al doilea film al lor intră în competiţie pentru cele trei Hivos Tiger Awards. Există apoi o secţiune de filme scurte, Tiger Awards Competition for Short Films, cu 24 de scurtmetraje. Alte 10 lungmetraje selectate din secţiunile Bright Future şi Spectrum concurează pentru Big Screen Award şi pentru garanţia unei distribuţii în Olanda. Secţiunea Bright Future (42 de producţii) reuneşte tot regizori aflaţi la primul sau al doilea film, iar Spectrum (29 de titluri) prezintă fie filmele unor veterani, fie ale unor talente mai puţin cunoscute.

280.000 de spectatori

Festivalul de la Rotterdam este, în primul rând, un festival mare, de public. Anul trecut, în jur de 280 000 de spectatori au văzut filme la un preţ mediu de 11 euro per bilet. Numărul spectatorilor a început să crească din nou anul trecut, după ce stagnase câţiva ani.

Rămâne, însă, şi un festival important pentru industria filmului. Unul din cele mai serioase fonduri de finanţare este Hubert Bals Fund, şi el aflat în declin financiar (Olanda a suferit tăieri grave în ultimii ani, scăderi signifiante de buget de subvenţionări, mai ales în domeniul cultural). Însă, aşa cum mărturiseşte directorul interimar al festivalului, Mart Dominicus, s-au găsit formule noi de redresare şi continuare a misiunii, aceea de a sprijini filme din ţări în dezvoltare. Anul acesta se celebrează 25 de ani de existenţă ai acestui fond care se mândreşte a fi sprijinit nume mari ale cinematografiei care mai târziu au câştigat premii remarcabile (printre ei, şi Cristian Mungiu).

Tot la Rotterdam are loc Cinemart, piaţa de co-producţie aflată la cea de-a 31-a ediţie. Breaking the Waves al lui Lars von Trier a fost unul dintre filmele care aşa a prins contur, cu un kick off la Rotterdam. Anul acesta, au fost selectate 25 de proiecte din cele 400 înscrise, bugetele lor estimate fiind undeva între 950.000 şi 1,5 milioane de euro. Ceea ce diferă la aceste întâlniri din industrie – o mărturisesc aproape toţi cei de pe culoarele festivalului – este natura informală, intimă cumva, foarte diferită de alte întruniri de acest tip.

Ce mai sare în ochi la Rotterdam este prezenţa multor regizori, actori şi scenarişti independenţi şi lipsa numelor mari sau, în orice caz, a aerelor de vedetă. Spectatorii şi cineaştii pot interacţiona uşor, Q&A-urile sunt intense, de multe ori prea scurte. Publicul e mare iubitor de filme, e rasat – cunosc oameni care continuă să vină aici în fiecare an, de peste 30 ani.

Casa Grande

De la Moscova la Rio

În prima mea zi de festival, am reuşit să văd şase filme. Cum îmi place enorm să călătoresc şi cum anul mi l-am început la capătul pământului (el fin del mundo în Argentina), m-am bucurat să văd un film argentinian (despre un festival de film – Tres D, de Rosendo Ruiz) şi un film brazilian (Casa Grande, de Fellipe Barbosa).

Cunoscând bine Rio şi având prieteni atât în zona middle class, cât şi în favele, reflecţia lui în film m-a readus în vâltoarea, uneori un pic terifiantă, a oraşului. Povestea însă poate transcende graniţele braziliene. Iar să stau seara de vorbă, despre Rio, Brazilia, America del Sur şi lumea mare la un pahar de vin cu protagonistul filmului, un puşti simpatic de până în 20 ani, a fost şi mai simpatic.

M-a emoţionat filmul rusesc Another Year, de Oxana Bychkova, inclus în competiţia pentru Big Screen Award; emana un soi de linişte, de calm (cu personaje reale, de care îţi e drag pe când se termină filmul). Este povestea unui cuplu tânăr căsătorit, în Moscova zilelor noastre (de mult n-am mai văzut un film rusesc în care Moscova să fie filmată atât de frumos), însă fără prea multe referiri politice directe. E viaţa de zi cu zi a celor doi (tangenţial şi a cercului de colegi şi prieteni); ce îi apropie şi îi desparte (definitiv sau nu). Este portretul unei iubiri tinere, a evoluţiei (sau involuţiei ei), filmat nesentimental, firesc, jucat natural.

Cum anul trecut am locuit la New York o perioadă, dorul pentru cel mai drag oraş mie mi-l mai mângâie un pic un film newyorkez get-beget. Obvious Child al lui Gillian Robespierre (şi el nominalizat la Big Screen Award) – un film brooklynez, de fapt – m-a convins că un avort poate fi şi o apropiere în loc de o despărţire, un început a ceva frumos şi nu mereu un sfârşit a ceva dureros, iar fraza „I’m having your abortion” îmi va rămâne sigur pentru o vreme în urechi (pe lângă: „nu mai bateţi covoarele în zăpadă, aici vor veni copii care o vor mânca…”, în Moscova zilelor noastre din Another Year).

Nu cred să ajung curând în Siria, din păcate, cu atât mai puţin pe insula Arwad, însă filmul cu acelaşi nume al lui Samer Najari şi Dominique Chila m-a mişcat mult. E unul dintre concurentele la Tiger Awards, e povestea unui tată, soţ şi amant sirian imigrat în Montreal de mult timp, care îşi pierde mama. Criza prin care trece (de identitate, de apartenenţă) şi relaţia cu cele două fiice şi cele două femei care îl iubesc sunt subtil construite şi bine jucate. Un debut sincer, echilibrat.

Un fel de Fast and furious mixat cumva cu Crimă şi pedeapsă în stil danez, cu multe valenţe dedesubt, este On the Edge, de Christian E. Christiansen, un film despre tinereţe, maturizare, prietenie între nişte băieţi „răi” dar, cum spun olandezii, cu inimi mici şi foarte încăpătoare. Iar actriţa principală daneză sigur a cucerit mulţi olandezi (şi nu numai, şi nu pentru că e blondă. Din contră).

Metabolism

Porumboiu şi pantofii

Filmul lui Corneliu Porumboiu, Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, a rulat de două ori şi mai urmează alte două proiecţii. Zilele trecute, regizorul a fost protagonistul unui Critics Talk cu jurnalista de origine română Nausicaa Marbe.

E interesant ce se scrie despre regizor în catalogul festivalului: „Fiecare poveste trebuie să se potrivească asemeni unui pantof bun – şi poate cel mai bun (şi mai deştept şi amuzant) pantofar al cinema-ului european este Corneliu Porumboiu”. Şi despre film: „nu este doar o lecţie ideală de film, despre natura realităţii şi despre nevoia de a face şi vedea filme, ci şi despre ceva mai important de atât. Dacă asta mai poate fi posibil”.

În ediţia de luni, 27 ianuarie, a ziarului de festival, un interviu de jumate de pagină cu Porumboiu are titlul: „În pat cu actriţa din rolul secundar…” Cu toate că cele trei filme ale sale sunt diferite ca temă şi stil, există un element recurent: personajele sale se iau foarte în serios. Asemeni regizorului din film, cel din viaţa reală este sobru, în aparenţă, şi tinde să intelectualizeze. Zâmbind, Porumboiu răspunde: „Toate personajele mele sunt astfel. Ăsta le e felul de a fi. Aproape că nu pot schiţa nici măcar un zâmbet, şi tocmai asta le face foarte simpatice, amuzante”.

De premieră mondială la Rottterdam se bucură filmul lui Vlad Petri, Bucureşti, unde eşti?. Cu două proiecţii de public deja întâmplate, azi cu cea pentru industrie şi încă una pe sâmbătă. Despre documentarul protestelor de stradă din 2012 şi despre ce-a vrut Vlad Petri cu el, cât de curând.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here