CRONICĂ DE FILM: Adevăratul meşteşug – „True Grit”

0
463

Fraţii Coen revin pe marile ecrane cu o nouă pastişă, de data aceasta a curentelor western, de la anii ’20 până pe la finalul anilor ’60. Pentru cei ce nu sunt străini de filmografia lor, asta nu va fi o surpriză. Coen-ii s-au întors, în cariera lor de mai bine de-un sfert de secol, la genul noir (Blood Simple, The Big Lebowski), filmele cu gangsteri ale anilor ’30-’40 (Miller’s Crossing), thriller-ul hitchcockian (Fargo), comediile britanice din deceniul al şaselea (The Ladykillers) şi dramele semnate de Frank Capra (The Hudsucker Proxy).

Precedentul lor film (care nu a rulat pe ecranele din România), A Serious Man, a fost unul din cele mai sofisticate eforturi de-ale lor, o reinterpretare modernă a poveştii lui Iov, ocazie cu care şi-au permis să maltrateze puţin habotnicismul iudaic şi să ne inunde cu trimiteri la Biblie, unele din ele ermetice. Poate fi un film-revelaţie pentru cei ce nu crâcnesc la genul acesta de pretenţiozitate (e unul din cele mai originale şi mai grele filme ale fraţilor), sau o nouă ţintă de atacuri întocmai pentru cei care o dispreţuiesc.

Astfel, nimeni nu cred că se aştepta ca Joel şi Ethan Coen să vină cu ceva mai puţin solid înainte de premiera lui True Grit/ Adevăratul curaj, remake-ul unui film cu John Wayne din 1969 – pe care recunosc că nu l-am văzut deşi, dat fiind că ştim cine sunt autorii, probabil că nici nu contează prea mult. Coen-ii cultivă din nou cu grijă tropii genului western, reproducând atât stilul spectaculos-mitizant (în care s-ar încadra, să zicem, filmele lui Howard Hawks şi majoritatea celor de John Ford), cât şi evoluţia sa în cel mai realist-umanist (William Wellman) sau în cel mai visceral-întunecat (Anthony Mann). Abilităţile lor de sinteză sunt chiar senzaţionale, deşi nu vin cu nimic realmente nou în schemă. Vom găsi, prin urmare, omul legii cu un trecut dubios şi caracterul degradat, pe o spirală pe care tot alunecă în jos împins de vicii, mizantropism şi nevoia de un pumn de dolari dar despre care vedem, în cele din urmă că, în pofida tuturor, mai are şi suflet. Vom vedea şi fata isteaţă şi încăpăţânată ca un catâr, pe care nimeni şi nimic nu o poate îndupleca să îşi ducă planul la capăt (în cazul nostru, să îşi răzbune moartea tatălui). Mai găsim şi şeriful puţin tăntălău, banditul-brută, dar şi banditul de onoare.

Ceea ce contează, însă, în cazul fraţilor Coen, este felul în care construiesc pe baza acestor modele, deoarece de fiecare de dată (inclusiv acum) reuşesc să vină cu ceva frumos. Fata încăpăţânată are un moment de glorie supremă, cel în care trebuie să se tocmească cu un neguţător hulpav, de la care trebuie să recupereze agoniseala tatălui răposat: din câte am reuşit să reţin, este vorba despre nişte ponei, o iapă de curse furată de ucigaşi, şaua de pe ea, nişte dolari (vreo 200?) şi încă vreo două obiecte, iar fata reuşeşte să facă un sclipitor număr de negociere într-un spirit totalitarist intratabil. Este genul de “moment-ramă” al fraţilor Coen, în care iuţeala şi verva inteligentă a dialogurilor se îmbină fericit cu meşteşugul actoricesc – în cazul de faţă e vorba de Hailee Steinfeld, o adolescentă precoce cu o prezenţă bisericoasă şi personalitate electrică.

La rândul său, şi Jeff Bridges are ocazia să facă un număr memorabil, la limita cabotinismului, un amestec de clovnerie şi inteligenţă sardonică, cu care reuşeşte foarte abil să ascundă latura “sensibilă” a personajului său, şi în acelaşi timp să o ţină discret la vedere. Ştiu, sună a clişeu dar până la urmă acesta este marele merit al western-ului american: mitizarea unor clişee, a unor tipare, la fel cum a reuşit şi Coppola cu filmele cu gangsteri – e adevărat că genul exista demult (Wellman, Walsh, Curtiz), dar The Godfather e cel ce i-a instaurat definitiv panaşul. Aşadar, poate cântatul în acest ton clasic pierde în spectaculozitate şi face povestea să pară, uneori, previzibilă (răfuiala cu personajele negative, care o răpesc pe fată), dar asta nu o face mai puţin încântătoare (sau cel puţin eficace).

Mulţi au spus despre True Grit că e “diferit” de stilul obişnuit al fraţilor Coen. Asta e adevărat şi nu neapărat: stilistic vorbind, tot o pastişă este, deşi e curăţată de rococo-urile mărcii proprii (cu mici excepţii, precum apariţia aproape suprarealistă a unui vraci purtând blană şi cap de urs). Dar tocmai această curăţare o face o pastişă mai bună şi, de fapt, singura care ar fi funcţionat – unicul mod în care se puteau apropia de acest gen ultra-clasicizat, citat, reluat. În fine, putem recunoaşte, una peste alta, că e cea mai pură şi sinceră abordare a Coen-ilor de până acum. Este, de asemenea, şi cel mai comercial film al lor (de departe), iar asta s-a reflectat şi în cifre (cine îi vedea pe cei doi fraţi din Minnesota ca răsfăţaţi ai box-office-ului?). True Grit nu este un mare film şi probabil că nu le va aduce fraţilor Coen noi fani, însă le va dovedi (din nou) imensa versatilitate şi (iată) că pot părăsi colţişorul lor al lăzii cu nisip ca să facă un film de masă.

***Sesizări şi reclamaţii: andrei.bangu@gmail.com 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here