Acum doi ani, Adrian Sitaru spărgea pattern-ul cadrelor lungi şi statice din crema filmului românesc recent, folosind numai unghiuri subiective în Pescuit sportiv. Noul său film păstrează fixaţia asta tehnică, dar o aplică mult mai rafinat unei poveşti căreia i se potriveşte ceva mai bine.
Inspirat din reacţiile lui Sitaru când a trecut prin aceeaşi situaţie, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii îl are în centru pe Alex (Bogdan Dumitrache), un tânăr care se întoarce în oraşul natal când află că mama lui a suferit un atac cerebral şi care îşi vâră nasul ceva mai mult decât ar trebui, totul pentru binele ei.
Deşi sinopsis-ul poate crea iluzia nu prea atrăgătoare a unei drame de salon de spital, filmul e o analiză subtilă şi comică a modului în care cele mai bune intenţii pavează cu sârg drumul spre iad: Alex se agită, insistă să creeze cele mai bune condiţii pentru mama lui, fie mutând-o la Cluj, fie implicând un alt medic din acelaşi spital (totul în timp ce mama lui se simte din ce în ce mai bine, neavând de fapt nimic grav) şi reuşeşte să ţeasă o plasă de incomodităţi sociale în jurul lui.
Camera se mişcă fluid, de data asta nu din mână, în unghiuri subiective (de câteva ori ai impresia că e un cadru obiectiv, numai ca să descoperi după câteva secunde că era unghiul unui figurant care nu are nici o treabă cu povestea), o alegere excelentă aici, în primul rând pentru că tot ce face Alex se întâmplă şi se judecă din cauza şi prin ochii Celorlalţi, şi în al doilea rând pentru că oferă prilejul unor momente în care el priveşte spre cameră, de parcă ne-ar zice un ”ce naiba, nu mai râdeţi, voi nu aţi face la fel în locul meu??”, implicându-ne şi mai tare.
În toată nebunia din salonul de spital, o pacientă cu mască de iepure parcă nici nu te mai miră. Aoleu, ce-i asta, suprarealism, ce mai urmează?, ai zice, dar artificiul e perfect justificabil narativ, parcă amintindu-ne cât de normal e iraţionalul în unele situaţii. Bogdan Dumitrache joacă excelent nevrotismele protagonistului, care de multe ori îi acuză pe alţii fix pentru ce face şi el: scenariul, scris tot de Sitaru, atinge acea tendinţă enervantă a cârdului de necunoscuţi sau prieteni de a-şi vârî nasul, povestind ce a păţit sora/vecina/colegul sau oferindu-se să ”dea ei un telefon la cineva”, subliniind egoismul lui Alex, el, fiul care are tot dreptul să facă aceleaşi greşeli.
Primul şi ultimul cadru, aparent obiective sunt, după cum declara regizorul la conferinţa de presă, un unghi subiectiv al unei prezenţe superioare; un strop fin de metafizică foarte potrivit, care din păcate va trece neobservat, nefiind evident dacă nu auzi/citeşti despre el. În fine, după ce trece toată agitaţia, se termină şi cu râsul: finalul e o scenă emoţionantă despre temeri cu care nu ai cum să nu empatizezi, ştiind că mai devreme sau mai târziu tot vei da şi tu de ele.
Relaţia lui Alex e un minus, aducând în poveste o serie de banalităţi de genul certuri din cauza ordinii şi curăţeniei sau a atitudinii prea prietenoase faţă de fosta prietenă. Însă chiar şi aşa, Sitaru manevrează drăcuşorii interumani din dotarea unor chestiuni ca familie şi maturizare cu o siguranţă în care se vede exerciţiul filmelor precedente, şi în acelaşi timp ne oferă un exemplu de cum ar trebui făcută comedia de calitate, atât de necesară în filmul românesc: cu cap, cu suflet şi fără ridicol ieftin.
