„Europolis” şi vămile văzduhului

0
718

La finalul lui Europolis, cineva ar fi trebuit să se dezincarneze (indicaţia regizorului). Cum, pe parcursul lui, cineva trebuia să reprezinte pilonul tradiţiilor româneşti şi locul întoarcerii finale, altcineva înţelepciunea africană, altcineva fantoma vie a cuiva dispărut, iar noi ar fi trebuit să rămânem cu senzaţia că tocmai am explorat „un spaţiu mai puţin cunoscut: văzduhul”.

Dacă ne-am imagina un story-board al filmului, fiecare personaj ar avea în dreptul lui nu un nume, ci o săgeată spre un simbol, o metaforă ori un citat din Eliade, Pleşu ori Cioran. Cornel Gheorghiţă a vrut un film despre conceptul de moarte, dar i-a ieşit unul despre doi oameni care mor.

Premisele sunt, de altfel, foarte bine setate de regizorul român stabilit în Franţa: „Europolis nu-şi propune o imitare a realităţii, în nici un caz. Realitatea constituie doar un punct de plecare către o incursiune imaginativă a sufletului omenesc care, după sfârşitul vieţii sale pe pământ, se-ndreaptă către Judecata de Apoi – aşa cum o regăsim în tradiţia noastră. În această tranziţie instabilă, sufletul întâlneşte îngerii, vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”. Aşadar, realism magic să fie. Doar că, în drumul lui de-andoaselea de la simboluri şi tradiţii la personaje în carne şi oase, la un schelet de poveste care să conţină şi cantitatea prevăzută de dileme metafizice, cineastul nu reuşeşte să fie nici magic, nici realist.

Magdalena (Adriana Trandafir) primeşte o telegramă din Franţa din care află că fratele ei, Luca, dispărut de vreo jumătate de secol, a murit. Ea şi fiul ei Nae (Áron Dimény) sunt chemaţi să oficieze îngropăciunea – se dovedeşte că va fi vorba de incinerare – şi să primească moştenirea. Luca este el însuşi subiectul unui mit, acela că ar fi furat o comoară, că ar fi ascuns-o în burta unui măgar mort şi că aşa ar fi fugit din Sulina. Pe cale de consecinţă, prietenul african pe care cei doi îl găsesc la vila de pe malul Atlanticului – jucat de Joseph Otteno şi dublat în română – le aduce la cunoştinţă că Luca şi-a dorit să fie îngropat la Dunăre, într-un sicriu african sub formă de măgăruş. Cu măgarul pe maşină – un strop de umor ar fi fost binevenit, dar toată treaba asta cu moartea e prea serioasă – şi cu o barcă moştenită, cei doi se întorc spre casă, călătorie în timpul căreia unul dintre ei moare brusc şi fără explicaţii.

Ca om care ar trebui să incarneze pilonul tradiţiilor româneşti, Adriana Trandafir se străduieşte din răsputeri şi, în mare, reuşeşte să ilustreze femeia care nu face nici focul înainte de a-l ruga pe Dumnezeu să-l aprindă. Dar ar fi meritat un rol ceva mai viu şi mai consistent. Áron Dimény are momente în care joacă neconvingător, în mare parte pentru că scenariul îi retează din avânt. Orice plot secundar – ca acela în care Nae îi spune mamei că i-a pierdut apartamentul din Sulina după ce l-a amanetat pentru biletele de avion în Franţa (!) – e abandonat rapid, fără a fi explicat, pentru că nu serveşte scopurilor superioare ale filmului. De dragul acestor scopuri, avem scene în care un vameş român – de notat că suntem post 2007, deci în UE – îi despoaie de obiectele valoroase aduse din Franţa cu rictusul şi avântul unui securist. Care va să zică, vămile pământeşti pot fi la fel de păcătoase.

Recapitulăm. Ce aflăm din Europolis despre moarte şi vămile văzduhului? Că poţi muri fără veste, că e bine să acoperi o oglindă ca sufletul mortului să nu rămână în ea, că e bine să pui o cană cu apă, un colac şi o lumânare la geam, ca sufletul să nu sufere de foame şi de sete, că e bine să aprinzi lumânări (cu cât mai multe, cu atât mai bine), ca să ajuţi sufletul să se orienteze, că e bine să dai pomană ca să treacă de „încercările diavoleşti” din văzduhuri, că e bine să faci multe cruci şi tot aşa. Nu era mai cinstit un documentar?!

CV

Cornel Gheorghiţă, emigrat în Franţa în anii 80

Pentru că CV-ul regizorului Cornel Gheorghiţă s-a dovedit motiv de dispută la conferinţa de presă a filmului – solicitat să se prezinte, nefiind cunoscut în România, cineastul a răspuns suficient de agresiv încât restul conferinţei să nu se poată trece peste episod – rezumăm câteva date. Înainte de emigra în Franţa, în 1985, Cornel Gheorghiţă a fost inginer de sunet la Buftea şi a lucrat la mai multe producţii româneşti. La Toulouse, a absolvit studii pe audiovizual, apoi a devenit profesor la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel – Universitatea Toulouse II) şi ESMA (Ecole Supérieure des Metiers Artistiques). Înainte de debutul în lungmetraj, a realizat documentare pe aceeaşi temă a tradiţiilor româneşti, Fanfaron Fanfaron şi Mascarade, şi scurtmetraje ca Epava, Ziua începe noaptea, Luna Pork sau Say Joe.

Europolis a primit premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj şi a fost finanţat de CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei).


Filmul rulează de vineri, 26 noiembrie, în cinematografele din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here