„Lincoln” – Spielberg, regizorul oficial al Istoriei Americane

5
228

daniel-day-lewis-lincoln

La un moment dat, Marele Abe (Daniel Day-Lewis) se află în dialog cu doi telegrafişti, cărora le ţine o prelegere despre una dintre noţiunile fundamentale ale matematicii lui Euclid (deşi unul dintre ei e inginer!): aceea că două elemente care sunt egale cu un al treilea, sunt egale între ele. Este cea mai profundă reflecţie despre nediscriminarea rasială pe care o veţi găsi în Lincoln-ul lui Steven Spielberg, o făţişă/curat-intenţionată momeală pentru Oscarurile de anul acesta.

Filmul, al cărui scenariu e adaptat de Tony Kushner după un studiu non-ficţional al „geniului politic al lui Abraham Lincoln”, se opreşte asupra momentului ISTORIC (ni se atrage permanent atenţia – „this isn’t usual, this is history”) în care Lincoln a făcut să treacă de Congres (prin lobby, poveşti, anecdote, şi în cele din urmă mită) al 13-lea amendament, într-un moment-cheie al războiului de secesiune – cel în care armatele generalului Grant (Jarred Harris) erau pe punctul de a înfrânge definitiv forţele sudiste. Lupta cea mare nu se duce însă pe câmpul de la Petersburg, ci între cercurile de interese de la Washington care încearcă, fiecare, să obţină majoritatea.

Impecabil material pentru orele de istorie de la gimnaziu, Lincoln e o hagiografie în toată regula – în primul cadru, trei soldaţi îi recită preşedintelui, în tandem, din memorie, un fragment dintr-un discurs al său. Apoi, acesta împarte dreptate ca Solomon celor ce vin în audienţă; pentru fiecare moment, are la îndemână o poveste cu tâlc (fie ea despre o bătrână care îşi omoară soţul în legitimă apărare, fie despre portretul lui George Washington agăţat într-o toaletă), o întrebare cu miez („Crezi că alegem singuri să ne naştem?”), sau o cale de ieşire.

Spielberg îl filmează cu veneraţie pe cameleonicul Day-Lewis, care dispare cu totul în personajul său – camera îl prinde mai mereu din contraplonjeu, lumina soarelui îi luminează profilul, umbra lui intră prima în încăpere, ca buzduganul lui Greuceanu. Până şi visele îi sunt măreţe sau premonitorii – unul în care se află pe un vas, aşa cum e povestit soţiei sale (o Sally Field prea în vârstă pentru rol) s-ar părea că simbolizează abolirea sclaviei. Şi totuşi, rămâne un tip modest, care îngenunchează să pună lemne pe foc şi îşi lustruieşte singur cizmele.

Orice film istoric preocupat să fie relevant trebuie să sondeze trecutul pentru a găsi acolo motivele pentru care prezentul e aşa şi nu altfel. Încă din 1865, Lincoln era conştient că Statele Unite joacă pe „scena mondială”, că petrecerile cu iz politic sunt un rău necesar, şi că Washington-ul nu poate păstra un secret. Că ajunge să recurgă la corupţie pentru a-şi duce la îndeplinire planul e un detaliu interesant, dar îmbibat atât de bine în cultul personalităţii, încât nu are nimic controversat.

Spielberg, a cărui regie e expert-funcţională, îl înconjoară pe Day-Lewis cu actori de compoziţie unul şi unul: David Strathairn, Tommy Lee Jones (morocănosul de serviciu, într-un rol care i-ar fi aparţinut lui Walter Matthau acum 20 de ani), Jackie Earle Haley (care ţine singur loc de perspectivă sudistă), şi mai ales tripleta John Hawkes – Tim Blake Nelson – James Spader, care are parte de cele mai multe momente vioaie, într-un film de altfel ţeapăn.

Din păcate, multe dintre personajele din anturajul lui Lincoln sunt folosite doar ca pârghii emoţionale, pentru a accentua sacrificiul de sine al Marelui Om: dorinţa lui Robert (Joseph Gordon-Levitt), fiul preşedintelui, de a se înrola, complică planurile tatălui său – odată ajuns în subordinea generalului Grant însă, scenariul nu mai are nevoie de el, şi îl abandonează.

Până la urmă, e meritul americanilor că ştiu să îşi pună în valoare istoria, şi să scoată în faţă motivele pentru care sunt „o mare democraţie”. Nu poţi însă să nu îi suspectezi de trufie atunci când văd în preşedintele lor o figură progresistă, pentru că vrea să abolească sclavia – pe care tot americanii au instaurat-o – în secolul al XIX-lea. Lincoln e o producţie atent scenografiată, competent jucată, dar lipsită de inspiraţie şi vână – cartea de vizită a lui Spielberg pentru poziţia de regizor oficial al Istoriei Americane.

 

 

5 COMENTARII

  1. Discursul din care citeaza soldatii este cel de la Gettysburg din 1863, considerat si astazi cel mai bun discurs al unui presedinte american. Faptul ca soldatii il stiau in film nu este deloc exagerat, pentru ca el a fost si in epoca extrem de viral.

    • E penibil cum pune Spielberg asta in contextul filmului. Adica, pana si doi soldati pampalai stiau Vorbele Marelui Om. Pleeeeaaase, un pic de decenta scenaristica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here