Singurătatea alergătorului de cursă scurtă – „Shame”

Puţine colaborări regizor-actor sunt la fel de interesante şi cu rezultate atât de provocatoare ca cea dintre Steve McQueen şi Michael Fassbender. După Hunger, povestea adevărată a unui militant IRA care se topeşte de malnutriţie făcând greva foamei, la graniţa dintre actorie şi sinucidere asistată, Shame împinge gradul de suportabilitate (de dragul artei) a lui Fassbender, până la extrem (sau cel puţin aşa îmi place să cred).

Brandon locuieşte singur într-un apartament newyorkez şic şi fără personalitate. În ziua în care sora lui Sissy (Carey Mulligan) îi bate la uşă, confortul existenţei sale este dat peste cap. Pentru că e dependent de sex. De oricare fel, oricând şi în orice condiţii. Totodată, este şi cel mai singur om de pe Pământ, incapabil să doarmă cu altcineva în pat, să flirteze cu o femeie altfel decât prin priviri, şi să poarte o conversaţie deschisă. Contactele sexuale, lipsite de intimitate şi funcţionale, arată cât de defect emoţional e. Iar lacrima de pe obrazul său, în timp ce Sissy cântă New York, New York într-un club, declanşează trezirea la realitate.

Vocaţia de fotograf a lui McQueen se vede în felul în care pune în valoare oraşul: străzile slab luminate noaptea, transparenţa zgârie-norilor, metroul ca loc de „vânătoare”, sunt martori şi complici ai explorărilor protagonistului. Camera de filmat, zăbovind îndelung pe personaje şi părţile lor anatomice, nu se fereşte de la nimic.

Dincolo de controversele iscate pe seama conţinutului explicit, Shame e unul dintre cele mai triste filme văzute vreodată, comparabil cu A Woman Under the Influence al lui Cassavettes.

This Must Be the Place

Road movie à la Paris, Texas (al cărui actor principal, Harry Dean Stanton, apare şi aici), cu Sean Penn în rol de fost rock (pop?) star plictisit şi obosit de inactivitate, cu alură de Robert Smith de la The Cure, care călătoreşte din Dublin în State pentru a rezolva o veche problemă de familie: găsirea şi pedepsirea nazistului care îi torturase tatăl la Auschwitz.

Deşi sună senzaţionalist şi uşor uzat, This Must Be the Place nu e deloc un film convenţional, în special datorită extravaganţei personajului central. Cheyenne are vocea subţire şi mers de bunicuţă, îşi suflă necontenit şuviţa de păr vopsit care îi intră în gură, şi are maturitatea unui copil pre-puber care nu a descoperit plăcerea fumatului. Discursul îi e plin de sentinţe de genul „neatenţia e o problemă comună a tinerilor” şi crede că „The Pieces of Shit” e un nume bun de formaţie.

Aşa cum ni se atrage atenţia în film, titlul nu e inspirat de cover-ul Arcade Fire, ci de piesa celor de la Talking Heads. Cu personaje excentrice şi o poveste împrăştiată (deloc un lucru rău, deşi pierde fire narative pe parcurs), regizat cu aplomb şi flashy de Paolo Sorrentino, This Must Be the Place e amuzant şi numai bun de revăzut.

Cele două filme au rulat în cadrul Bucureşti IFF.