CRONICĂ. „Men in Black III” – de ce?

2
512

Dacă unul dintre agenţi ar folosi un neutralizator pe mine şi mi-ar şterge memoria ultimilor zece ani din viaţă, aş spune că Men in Black III/ Bărbaţi în negru 3 e o continuare necesară. Vine după un sequel dezamăgitor (II – 2002) al unuia dintre cele mai mari succese de casă a anilor ’90 (I – 1997), filmul care a făcut din Will Smith un superstar şi din Tommy Lee Jones un actor de comedie credibil. În 2012 însă, e mai degrabă o curiozitate.

Cei doi protagonişti, J (Smith) şi K (Jones) sunt mai bătrâni, dar timpul a fost blând cu ei: în formă ca întotdeauna, prind imigranţi ilegali de origine extraterestră cleioşi şi fără bune maniere şi muşamalizează totul cu poveşti de adormit copiii. Când un vechi inamic al lui K, Boris The Animal (preferă să i se spună doar Boris) evadează din închisoare şi călătoreşte în timp pentru a-şi omorî rivalul, J este singurul care îl poate salva şi opri ceea ce numim generic, în fiecare vară, „invazia extraterestră”.

Este o găselniţă convenabilă şi la îndemână pentru a-l scoate elegant pe tuşă pe Jones şi a-l înlocui cu versiunea sa mai tânără, în toată accepţia sintagmei – Josh Brolin. Acesta îl emulează excelent pe K (sau pe Jones?) în tonalitatea gravă a vocii şi expresia feţei, între tâmp, blazat şi atotştiutor, cu efecte comice îndeajuns de reuşite încât să stârnească zâmbete. Dacă Smith nu ar fi fost atât de preocupat să se joace „de-a Will”, şi ar fi fost mai puţin pe pilot automat, lucrurile ar fi stat mai OK. Aşa, filmul e rupt chiar la mijloc, între capetele de afiş.

În mod înţelept, Barry Sonnenfeld (care a regizat toate filmele seriei) renunţă la personaje fie iritante (căţelul Frank, care devenise mai vorbăreţ decât Joe Pesci în Armă Mortală, acum doar un tablou comemorativ), fie abuzate „pentru că sunt simpatice” (băutorii de cafea). Le ia locul o fiinţă multi-dimensională (!) interpretată de un actor adevărat (Michael Stuhlbarg din A Serious Man), mult peste materialul care i se dă de jucat, care fură prim-planul oricând apare.

Fără vreo glumă cu adevărat memorabilă, MIB III excelează la capitolele la care a stat mereu bine: scenografia (excelente recrearea studioului lui Warhol, The Factory, şi a acelui 60’s vibe din biroul agenţiei) şi creativitatea machiajelor lui Rick Baker – Boris (un Jermaine Clement de nerecunoscut) e pitoresc şi ameninţător cu dantura sa ascuţită şi ochii ieşiţi din orbite, iar rasele extraterestre din 1969 sunt ca scoase din filmele de serie B ale acelor timpuri – cu creste şi piei colorate.

După atâtea probleme de producţie – un buget umflat peste măsură din cauza unei pauze de filmare de câteva luni, necesară pentru a rescrie/termina scenariul – MIB izbuteşte să fie neaşteptat de închegat şi de lipsit de timpi morţi, ceea ce acoperă parţial golurile de logică (câteva de-a dreptul flagrante) în care cade din cauza ambiţiei de a călători în timp. Poate că ar fi fost mai eficient să se întoarcă undeva în 2001, înainte de partea a doua.

Curăţel ca nivel primar de divertisment, Men in Black III e prea puţin memorabil ca să îşi justifice existenţa, dar mai mult decât ar fi putut fi. Într-o vară aglomerată, face parte din mulţime.

Şi ce e cu brusca dragoste dintre Hollywood şi „shawarma”? Dacă vânzările au crescut brusc după Avengers, Men in Black va avea grijă să le menţină la cote ridicate.

***

Filmul rulează în cinematografele din România din 25 mai.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here