Două dintre cele mai interesante întâlniri de la Divanul Degustătorilor de Film şi Artă Culinară, încheiat duminică pe malul Dunării, s-au produs în scurtul răgaz dinaintea unei proiecţii. Artan Minarolli, directorul CNC-ului din Albania, şi Darko Basheski, omologul său din Macedonia, au explicat circuitul banilor prin instituţiile pe care le gestionează şi concluzia a reieşit rapid: CNC-ul românesc n-ar trebui să meargă prea departe ca să înveţe ce are de făcut (am descoperit ulterior că Macedonian Film Fund are şi un site foarte bine pus la punct, http://www.filmfund.gov.mk/).
În primul rând, condiţiile de eligibilitate sunt mai riguroase, prioritate având proiectele pregătite să intre cât mai curând în producţie. „Nu vrem să aşteptăm câţiva ani până se decid să filmeze”, a spus Darko Basheski, cel care manageriază cele 4 milioane de euro anuale ale Macedonian Film Fund.
Însă partea cea mai interesantă ţine de returnarea banilor. Producătorii sunt obligaţi să înapoieze Fondului un procent din sumele obţinute pe bilete sau din premii, iar acest procent se constituie într-un soi de depozit care va putea fi folosit doar producătorul respectiv, pentru viitoarele filme care câştigă finanţare. În acest fel, casele de producţie active au mereu bani „puşi deoparte” la CNC-ul lor.
În Albania, condiţiile pentru accesarea banilor sunt similare, însă bugetul ajunge doar la 1 milion de euro, ceea ce înseamnă 2-3 filme pe an. Ambele ţări stau însă prost la capitolul cinematografe: Albania are doar 8, iar Macedonia – 17, şi nici un multiplex.
Legea sângelui în secolul XXI
Cinci filme din Macedonia au fost proiectate anul acesta la Divan: lungmetrajul Punk’s Not Dead, de Vladimir Blazevski, şi scurtmetrajele Glow, în regia lui Tomislav Aleksov, Sarah, the Myth, de scriitorul Sasa Stanisic, Bit Player, regizat de Igor Aleksov, şi Face al lui Stefan Sidovski. Din Albania au venit trei filme, printre care şi Viu!/ Alive! (2009,) semnat chiar de Artan Minarolli.
Drama lui Minarolli reflectă stadiul în care se află astăzi Albania, un hibrid de modernitate şi tradiţionalism care permite ca legi străvechi, cum ar fi vendetta, să persiste şi să afecteze vieţile unor tineri pentru care aceste reguli nescrise au iz de legendă. Oricât de anacronic sună, în Albania se moare pentru crime din secolele trecute.
Punctul de pornire al filmului este tragedia de la Otranto, din martie 1997, când 83 de albanezi ascunşi în cala unui vas au murit după ce acesta s-a lovit de un alt vapor. Printre victime se afla şi un tânăr care fugea de o vendetta, o lege a sângelui care cere ca, atunci când un membru al unei familii este ucis, cei rămaşi să se răzbune omorând un membru al celeilalte familii.
În povestea din Alive!, Koli (Nik Xhelilaj) urma să fie ucis pentru o crimă săvârşită de un strămoş al său cu aproape o sută de ani în urmă. Koli e student în Tirana, are o iubită superbă şi puţine îl mai leagă de lumea din satul său de munte. La moartea tatălui său invalid află însă că urmează să fie sacrificat şi e nevoit să se ascundă în alt sat, la o cunoştinţă.
Aici, regizorul se lasă distras de diverse intrigi minore care dau culoare şi ceva mai multă consistenţă portretului Albaniei de azi: flirtul cu o soţie lăsată acasă de bărbatul imigrat în Italia cu tot cu fiica lor de 3 ani, poliţia coruptă, spălătoria improvizată în mijlocul drumului, dealul de pe care se poate vorbi la mobil, curtatul miresei şi nunta cu pistoalele la brâu, nevestele izolate în case cu copiii lor, de frica vendettelor. Finalul e neaşteptat şi confuz pentru cei care nu ştiu contextul – titlul se dovedeşte ironic – însă întregul e suficient de coerent încât să merite toată atenţia.
Vampirul local
Despre emigraţie vorbeşte şi Fish n’ Chips (2011), filmul cu accente autobiografice al lui Elias Demetriou. Regizorul cipriot are cetăţenie britanică şi greacă şi navighează printre identităţi şi moşteniri prin intermediul personajului său, Andy (Marios Ioannou).
E uşor să te ataşezi de el: un bucătar din Londra cu un accent adorabil şi un surogat de familie – o iubită nemţoaică şi fiica ei rebelă – decide să-şi ducă mama bolnavă de Alzheimer înapoi în Cipru. E mereu serios, dar conciliant şi docil. Ajuns pe insulă, îşi reîntâlneşte fratele şi are sentimentul că aparţine acestui loc, însă îşi aduce aici o parte din fosta lui viaţă: îşi deschide un magazin cu fish and chips, fără să ia în calcul faptul că ciprioţii nu sunt londonezi.
Elias Demetriou pare uneori la fel de confuz ca personajul lui – tonul e când aşezat, când disperat, când melodramatic. O muzică neinspirată te scoate pe alocuri din film, iar Marlene Kaminsky, cu exagerările ei de Maia Morgenstern, e greu de suportat. Noroc că învelişul lui Fish n’ Chips e un amestec ataşant de nostalgie şi emoţie care te face să te bucuri tare la final.
Nu putea lipsi dintr-un festival cu filme din Balcani o comedie care să conţină toate clişeele balcanice. Branco Baletić şi scenaristul Branko Kovacević au pus la cale o farsă în Vampirul local (2011, Muntenegru), în jurul căreia au adunat toate personajele şi situaţiile pe care aţi obosit probabil să le tot vedeţi: mafioţii locali, poliţiştii corupţi, curva ingenuă, înmormântările amuzante, pariorii, profitorii şi toată fauna care populează filmele lui Kusturica. Nimic nou, nimic original. Poate doar o calitate a peliculei surprinzător de bună.
O mamă pune la cale o falsă înmormântare a fiului cartofor, după ce acesta i-a pierdut casele şi maşina la cărţi. Însă fiul se plictiseşte în pod, aşa că iese din când în când şi sperie lumea. În curând, se duce vestea că în sat ar trăi un vampir, vin televiziunile, oamenii fac tururi pentru turişti, localurile se rebranduiesc etc. O întreagă industrie se ridică dintr-o farsă care nu ţine, evident, la nesfârşit. Morala e că lumea nu vrea adevărul, vrea entertainment, însă Branco Baletić îl ratează din plin şi pe acesta din urmă.
