Rotterdam (2) : Bucureşti, unde eşti ?

1
371

Vlad_petriAutor: Anca Fronescu

Corespondenţă specială. Tema centrală a Festivalului Internaţional de Film de la Rotterdam (IFFR), anul acesta, este The State of Europe, cumva o aluzie şi un preludiu la alegerile europene care urmează. Festivalul reflectează asupra temei prin trei programe mari: Grand Tour, My Own Private Europe şi EU-29. În felul acesta, se oferă o platformă largă de dezbatere, reflecţie şi oglindire a conceptului european şi a ceea ce poate însemna acesta în viitor.

Vorbele astea sunt mari, sunt pompoase, pe alocuri, însă ceea ce au încercat programatorii la IFFR este tocmai să aducă abordări cât mai personale, cât mai aproape de noi, să ofere ocazia unei discuţii despre ceea ce ne identifică drept europeni şi despre ce ne rămâne ca experienţă foarte personală, nu neapărat şi legată de loc.

Filmele din cadrul Grand Tour chiar asta fac: te poartă într-o călătorie prin Europa cinematografică, arătându-ţi tradiţii, trecut, viaţa de zi cu zi, priviri spre viitor. Multe dintre filmele selecţionate aici sunt perle ale cinema-ului european de anul trecut, cum ar fi Sacro GRA, de Gianfranco Rossi, primul documentar care a câştigat vreodată Leul de Aur la Veneţia.

În cadrul programului EU-29 se face aluzie la numărul statelor din care a ajuns să fie formată Uniunea Europeană, 28. Însă nu toate persoanele se şi regăsesc în aceste state, nu toată lumea e binevenită sau invitată, lăsată să rămână. Mulţi sunt aceia care nu aparţin, care nu se simt nicăieri acasă, care nu se potrivesc unui standard, aşa cum sunt şi multe filme care nu pot fi neapărat incluse în canonul UE.

Al 29-lea stat

Aşadar, IFFR a creat pentru ei şi ele acest al 29-lea stat – un stat simbolizând o ţară de imigraţie şi cinematografie mobilă, aşa cum declară curatorul programului, Gertjan Zuilhof. Unul dintre filmele din această secţiune este Gare du Nord, al autodidactei Claire Simon, une histoire d’amour în al cărei fundal se desfăşoară Gare du Nord în toate culorile sale din Paris. Un punct de întâlnire, intersectare între francezi, parizieni, imigranţi, magrebieni şi călători de peste tot.

My Own Private Europe îşi propune să descopere Europa prin lentila şi privirea foarte personală a unor creatori de film. Adeseori, aceste lentile ne lasă să privim şi pătrundem în unghiuri foarte intime, arătându-ne cum trăiesc creatorii de film Europa lor de azi. Aceste filme selecţionate de Evgeni Gusyatinksi încearcă să capteze, să redefinească într-un fel noţiuni personale de identitate europeană. Un exemplu edificator este What Now? Remind Me, al lui Joaquim Pinto. Filmul prezintă un an din viaţa lui Pinto, pacient seropozitiv luptându-se cu tratamentul HIV şi al hepatitei C, reuşind să devină în final un portret sensibil, delicat al muncii sale şi,  totodată, o reflecţie sumară şi subtilă asupra vieţii europene.

Programul nu încearcă să vină cu definiţii sau cu răspunsuri ci îşi doreşte mai ales să deschidă porţi spre reflecţie, apropiere, discuţii şi să articuleze întrebări şi idei, temeri, dileme. Filmele din secţiunea aceasta sunt foarte variate şi vin din multe colţuri ale Europei, de la Oslo la Berlin, din Ungaria în Finlanda, din Suedia în Portugalia, ajungând în cele din urmă şi în România.

Foto: Vlad Petri

Protestele, în centrul atenţiei

Filmul lui Vlad Petri despre protestele de stradă din iarna lui 2012, Bucureşti, unde eşti?, a avut premiera mondială la IFFR. Cu două Q&A-uri la primele vizionări, cu un screening pentru presă şi industrie, marţi dimineaţa, cu un al treilea screening programat pentru ultimul weekend de festival. Vlad Petri şi Gabi Basalici (editorul filmului) s-au aflat în atenţia atât a jurnaliştilor IFFR, cât şi a altor programatori, consultanţi, directori de festival, moderatori.

Ieri au fost featured cu o fotografie (foarte simpatică şi cam pe jumate de pagină şi exact deasupra fotografiei muzicianului lui Jim Jarmusch din ultimul sau film, Only Lovers Left Alive; da, filmul cu vampiri şi Tilda Swindon; muzician olandez, Jozef van Wissem care ocupă cealaltă jumătate de pagină) şi scurtă prezentare în Daily IFFR, cotidianul festivalului. Asta după ce, în a treia zi de festival, s-au bucurat de o prezentare amplă în acelaşi Daily, fiind pomeniţi la „Box Office Hits”. Curatorul programului, Evgeni Gusyantinski, a vorbit pe larg despre însemnătatea documentarului în festival şi în afara lui.

Fosta directoare a Festvalului de la Toronto, Hayet Benkara, l-a felicitat personal pe Vlad Petri, mărturisindu-i că filmul acesta contează şi că e musai să-l mai înscrie în alte festivaluri. Vlad Petri a fost abordat şi de radio (un interviu pe Fred.FM poate fi urmărit în curând, dacă nu deja); s-a scris despre film pe bloguri; a fost abordat de jurnalişti din Ucraina şi din România (România Actualităţi a fost prezentă scurt în festival, la fel şi Filmtett din Cluj). La screeningul pentru presă şi industrie am auzit vorbindu-se germană, rusă, bulgară, olandeză, engleză. Şi sunt convinsă că asta e doar începutul.

Aseară, Vlad Petri a participat alături de Knut Asdam, regizor norvegian (în festival, prezent cu Egress – Benzinăria) şi Cynthia Beatt (cineasta britanică stabilită de mult la Berlin, prezentă la IFFR cu A House in Berlin) la Grand Talk, Starring Me, o întâlnire de seară  unde variaţi thinkers – aşa îi numeşte festivalul – sunt invitaţi să reflecteze la statutul Europei de azi, la teme europene care îi preocupă şi să le dezbată alături de public.

Într-un cadru intim, informal, tot pornind de la abordări foarte personale, puncte de vedere proprii. Ceea ce e surprinzător şi poate şi liniştitor de fiecare dată cu aceste discuţii este că, la final, chiar ne dăm cu toţii seama că ne leagă multe, şi că, da, şi protestele din Bucureşti rezonează la fel de bine cu cineva captivat de cu totul altă realitate socială, aparent cu totul alta.

WAB_poster_gmailAşadar, Bucureşti, unde eşti?

Bucureşti a fost la Rotterdam zilele astea şi a fost aplaudat şi urmărit cu interes, curiozitate, înduioşare, amuzament, bucurie. Nu sunt critic de film şi nu mă pricep să dau verdicte, nici nu vreau să o fac.

Însă câte ceva îndrăznesc să spun: filmul lui Vlad Petri este un film de care aveam nevoie, un film pe care, fără să ştim, cred că îl aşteptam de mult. Este un punct important în viaţa noastră, ba poate chiar un fel de punct de cotitură (dacă nu şi în documentarul românesc) în derularea ultimului sfert de secol, în rezumarea lui.

Filmul lui Vlad Petri este filmul nostru, al celor care au ieşit în stradă, al celor care şi-au regăsit o voce în stradă, al celor care şi-au căutat-o acolo dar şi al celor care, din varii motive, nu au fost prezenţi în Piaţa Universităţii. Filmul lui Vlad Petri reuşeşte să ne arate pe noi aşa cum suntem. Filmul lui Vlad Petri se apropie de noi, de gândurile noastre, de frustrările şi durerile noastre. Filmul lui Vlad Petri reuşeşte să redefinească un spaţiu important al refacerii noastre.

Bucureşti, unde eşti? este crud, este echidistant. Nu ia partea nimănui, nu cenzurează pe nimeni; Bucureşti, unde eşti? urmăreşte, absoarbe, reflectă, priveşte şi nu cataloghează. Bucureşti, unde eşti? ne arată aşa cum suntem: disperaţi, sătui, frumoşi, ştirbi, urlând, huiduind, aberând, vociferând, articulând, eleganţi, despuiaţi, înfriguraţi, înfricoşaţi, exaltaţi, disperaţi, dezlănţuiţi, deziluzionaţi.

Bucureşti, unde eşti? reuşeşte să spună pe nume unor lucruri şi asta pentru că noi reuşim să o facem şi pentru că s-a găsit cineva îndeajuns de dibaci şi curios, delicat, curajos şi insistent încât să reuşească să ne capteze pe noi în momentul în care ne-am găsit curajul să spunem câte ceva din ce avem de spus. Reuşeşte să articuleze lucruri pe care cu greu ne vine să le spunem altfel. Şi nu contează cum le spunem, nu contează că ne pierdem predicatele la mijloc, nu contează că nu ştim exact ce şi cum vrem să spunem, ce şi cum vrem, de fapt, contează că am reuşit să începem să o facem.

Bucureşti, unde eşti? ne dezvăluie ruşinea, teamă, mituirea, înşelăciunea, confuzia, dezbinarea, disperarea şi, paradoxal, poate ne găseşte un numitor comun: acela că am reuşit să zicem din nou ceva, că am reuşit să ne exprimăm (aşa confuz şi nedefinit, poate). Şi pentru că Vlad şi camera lui au fost la locul cuvenit la timpul potrivit.  Şi au tot revenit.

Bucureşti, unde eşti? nu este doar pentru români, însă trebuie neapărat văzut de ei (şi dus în şcoli şi universităţi, deschise dezbateri pe seama lui etc).

Credit foto Vlad Petri

Pe cont propriu

În ultimii ani, am văzut tot felul de filme documentare despre Istanbul şi al său Taksim Square, despre Egipt şi al său Tahrir Square, despre Tunisia şi Ucraina şi atât de multe alte locuri. Am asistat la mici sau mari demonstraţii şi am rezonat în fel şi chip cu plângerile şi deplângerile unor marocani, ale unor bolivieni, cambodgieni, fie în varii capitale occidentale, fie în diferite călătorii care m-au dus în locuri şi pieţe unde alţii aveau ceva de spus.

Şi, în toţi anii aceştia, mereu mă întorceam cu aceeaşi întrebare: am şi eu un Taksim al meu. Am şi eu ceva de spus? Şi ce am eu de spus au şi alţii de spus? Ştiu că poate suna uşor patetic; sigur că nu visam la încăierări în stradă, la forţe de ordine alergând sau la grupuri mari şi mici urlând prin urbe. Însă cam de vreun sfert de secol mi s-a tot făcut teamă că am învăţat să vorbesc în Occident şi să tac acasă, căci acasă se cam vorbeşte în şoaptă (sau se urlă.)

Pe Vlad Petri îl urmăresc de ceva vreme pe Facebook. Când am aflat că filmul său este selecţionat la IFFR, i-am scris un mesaj personal. Ne-am întâlnit pe culoarele festivalului. Apoi am fost să văd filmul la proiecţia pentru cei din industrie; am să îl revăd şi sâmbătă. E altceva să vezi un film cu public „normal”, fără carneţele şi tot felul de pads luminate activate.

Apoi am stat un pic de vorbă, pe culoarele festivalului, înainte şi după Grand Talk. L-am urmărit cum interacţionează cu toată lumea; cât de prietenos şi firesc e; şi Gabi Basalici la fel. Am văzut şi cum vine public la el, cum alţi cineaşti îl felicită, îl încurajează, îi confirmă faptul că filmul lui are sens. Şi un lucru l-am tot auzit (şi l-am gândit şi eu), şi anume că filmul lui Vlad Petri, povestea pe care o spune e universală, se încadrează perfect în ceea ce mulţi în jurul nostru trăiesc.

La Grand Talk, un ungur (regizorul filmului Another Hungary, şi el prezent în festival, la aceaasi secţiune) a intervenit printr-un video message şi a vorbit despre Ucraina şi ce se întâmplă acolo. Documentarul românesc este singurul direct legat politic din secţiune, însă filmul transcende politicul; aşa cum spunea şi moderatorul, pentru el nu contează cine e Ponta şi cine e Băsescu, pentru el contează mesajul pe care filmul îl transmite, ideile, stările în care îl transpune, gândurile care i se nasc, întrebările cu care rămâne.

Cineva prezent în sală a spus ceva semnificativ, şi anume că îi mulţumeşte că a avut curajul să articuleze şi să autentifice această confuzie care îi mână pe cei prezenţi în stradă, că nu prezintă o situaţie în alb şi negru, fiindcă niciodată nu e atât de simplu. Iar faptul că a îmbrăţişat această stare dă o altă valoare întregului demers.

S-a mai articulat un aspect foarte important la această discuţie, şi anume necesitatea unor voci, a unor lentile independente, s-a articulat faptul că, de multe ori, presa e vândută (şi asta nu numai în România); s-a pus punctul pe i-ul complexităţii situaţiilor care ne unesc pe toţi. Vlad a fost întrebat dacă a avut buget. „Da, acela personal. Toţi cei care am lucrat la acest film am făcut-o din pasiune, în primul rând. Sigur că, strâns tot cap la cap, iese un buget, ies nişte sume, însă acelea nu au fost plătite de nimeni. Noi suntem cei care au investit: camera mea, studioul unui prieten, calculatoarele lui Gabi. Şi, da, merită. Sigur că să fii independent e ideal. E însă şi foarte greu!”

60 de ore de înregistrări

Am fost curioasă să aflu şi cum li s-a părut lui Vlad şi Gabi festivalul şi dacă au venit cu ceva aşteptări:

„În primul rând, ne-am zis să nu ne aşteptăm la prea mult; ne-a fost cumva teamă că poate filmul va fi etichetat cumva şi, tocmai, că nu s-a întâmplat asta, ba din contră, ne-a fost confirmat faptul că mesajul filmului nostru este universal, că spune câte ceva fiecăruia, asta ne bucură mult. Iar festivalul este imens. Atât de variat. Ne-am dat seama că este un festival important şi, mai ales, nefiind un festival axat pe documentare, faptul că ne-am încadrat atât de bine în programul şi tematica lui ne bucură mult. Sperăm să vină lumea să îl vadă”.

Materialul strâns de Vlad se ridică la circa 60 ore de film. Impresionant e şi felul în care e selectat materialul: lucrurile se leagă bine, există o cursivitate, o fluiditate, se resimte transparenţa, autenticitatea, suflul real al străzii, pulsul oamenilor. Nimic nu e forţat, nimic nu este ghidat; tot ce vedem e aşa pentru că aşa s-a întâmplat.

Eu, personal, de-abia aştept să îl văd şi în România. Şi mai sper ca filmul să plece cu caravana, şi în lume, da mai ales prin ţară, şi aş merge şi eu cu ei. Şi aş face un film despre caravana Bucureşti, unde eşti?.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here