CRONICĂ. „Snow White and the Huntsman” – indecis

2
468

Snow White and the Huntsman/Albă-ca-Zăpada şi războinicul vânător e un produs neobişnuit. Regizat de un debutant, britanicul Rupert Sanders, filmul vine pe ecrane la câteva luni după Mirror, Mirror, cu pretenţia de a citi în altă cheie basmul fraţilor Grimm. Veţi spune că nici filmul lui Tarsem Singh nu urmărise buchea cărţii. „Dar nu în felul acesta”, vă va răspunde „producătorul lui Alice in Wonderland”.

Albă-ca-Zăpada (jucată de „Bella din pădurea adormită” Kristen Stewart) scapă din temniţa în care o închisese regina-mama vitregă (Charlize Theron, aici devorând tinereţe pentru a se menţine în formă) şi fuge în Pădurea Întunecată. Pe urmele sale e trimis un vânător cât o stâncă (Chris Hemsworth), care îi devine cel mai de nădejde aliat în lupta împotriva reginei. La început fragilă şi speriată, prinţesa se transformă într-un fel de lider al mişcării de rezistenţă, ce coagulează în jurul ei forţele oprimate de conducătoarea supremă.

Piticii, o aproximare de prinţ (cu carismă zero), mărul otrăvit, oglinjoara fac povestea imediat recognoscibilă, interesul mutându-se pe elementele care individualizează această adaptare. Unde Mirror era uşor ca fulgul, Snow White e un hibrid de Ridley Scott (cel din filmele istorice, în special Gladiator şi Robin Hood – mâinile mângâie spicele de grâu, se duc lupte în păduri, se călăreşte pe malul mării), un episod recent din Harry Potter (magie neagră ca smoala şi simţul că vremuri grele se apropie), cu neaşteptate tuşe de Malick (personajelor le place să privească în zare, iar zarea e fotogenică). Cu alte cuvinte, arată foarte bine. Sanders dovedeşte încă de la primul film rara calitate de a fi mai preocupat de compoziţia cadrului decât de ideea de a-ţi arunca obiecte în faţă; unghiurile de filmare sunt alese cu discernământ, acţiunea câştigând claritate şi punctând la capitolul estetic, fie că vorbim despre asediul unui castel fortificat sau despre traseul plin de capcane din Pădurea Întunecată.

Distribuţia se achită onorabil de treabă, fără să exceleze; lui Stewart îi iese partea cu debusolarea, dar umerii armurii cavalereşti sunt cam mari pentru ea; Hemsworth are prestanţa oferită de fizicul impresionant, nu şi ajutor din partea scenariului care nu prea ştie ce să facă cu el; până la urmă tot Theron fructifică cel mai bine şansa de a fi personajul negativ şi de a purta cele mai extravagante ţinute – aş zice că tot ea e cea mai frumoasă din ţară, dar oglinda ştie mai bine.

De la titlul care îi omite pe „şi cei şapte pitici” până la execuţie (aş merge într-atât de departe încât să o numesc viziune) Snow White părea că va lăsa impresia unei opere complexe, de sine stătătoare (epice, dacă vreţi), lucru lăudabil chiar şi la nivel de intenţie. Din nefericire, se împiedică întrucâtva în încercarea sa de a se disocia de filmele lângă care va fi oricum pus în raft, tocmai pentru că nu îşi duce până la capăt ţelurile; piticii vorbesc cu accent britanic şi sunt jucaţi de singurii şapte-plus-unu actori insulari care nu au apărut în Harry Potter – nu poţi însă să eviţi comparaţiile cu băiatul-vrăjitor atunci când arunci în scenariu (încă) un trol; dacă îţi e teamă că inima lui Stewart nu mai poate fi disputată şi de alţii, în contextul în care Twilight e de ajuns, atunci de ce să o înconjori iar de doi bărbaţi? Iar dacă scoţi din ecuaţie amorul, dintr-un triunghi amoros rămâne doar triunghiul.

Acest tip de inconsecvenţă (sau nehotărâre) izvorâtă atunci când dorinţa de a împăca pe toată lumea se loveşte de ambiţie, face ca, ceea ce ar fi putut fi o reimaginare plină de vervă şi foarte actuală a unei poveşti clasice, să rămână o promisiune parţial neîmplinită.

Think tank-ul trioului de scenarişti trebuie să se fi întrebat de ce sunt şapte pitici în poveste. Ei bine, se pare că au fost mai mulţi. Atâţia au rămas.

***

Filmul intră în cinematografele din România vineri, 1 iunie, distribuit de Ro Image 2000.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here