Mi-au mai rămas câteva filme de Cannes despre care o să tot auziți și despre care merită scris. Premiul Semaine de la Critique i-a revenit filmului The Tribe/ Tribul, al lui Miroslav Slaboșpițki. Dacă e un film care m-a lăsat bouche bée, dar și secătuită sufletește, ăsta e. Din păcate, n-am apucat să văd și alte filme din selecția asta, însă am noroc, cred, să fi văzut câștigătorul. Filmul e mut, dar nu ca o alegere estetică, ci pentru că protagoniștii sunt surdo-muți. La început, resimți o teamă, te întrebi serios dacă ți-e dat să înțelegi ceva; după foarte scurt timp, uiți că ai nevoie de cuvinte.
Sergei ajunge într-un internat pentru surdo-muți din Ucraina în care totul funcționează altfel, altul e codul. Ca să intri în „trib”, trebuie să te integrezi, să te supui. Cei de acolo, „camarazii” săi, îl obligă la tot felul de lucruri, dintre cele mai violente sau inconfortabile. Este o experiență vizuală și senzorială ieșită din comun. Și nu se aude nici un fel de muzică. E o cronică a unei lumi de o violență incredibilă, o lume ruptă de cursul firesc al realității. Și n-am putut să nu mă gândesc și la posibile paralele cu situația Ucrainei de azi. Un film care cu greu se poate uita.
„Tot ce vreau să fac e să spun povești”
Iar acum, le chou chou de Cannes. Da! Cel mai iubit cineast la Cannes anul acesta. Cu 12 minute de aplauze la premieră, cred că poți fi numit măcar le chou chou: Xavier Dolan a încântat Cannes-ul cu Mommy. La premieră a plâns aproape în hohote de emoții, iar la conferința de presă a mărturisit că îi era teamă să nu cadă pe scări la premieră, însă n-are nici un fel de temeri în a spune povești. „Tot ce vreau să fac e să spun povești care simt că trebuie să iasă din mine. Și nu, mommy nu e mama mea, e foarte departe de ea. Și nici nu e o răscumpărare după J’ai tué ma mère”.
„Dacă luăm vreun premiu (ceea ce s-a și întâmplat, a luat Premiul Special al Juriului, alături de Jean-Luc Godard, n.n.), sigur că e și un premiu canadian. Eu vin din Quebec și asta nu mă lasă indiferent. E lumea mea și acolo am reușit până acum să lucrez cel mai bine, rezonez bine cu cartierul copilăriei mele, cu străzile de acolo. Dincolo de asta, ar fi fantastic într-o asemenea ipoteză faptul că și generația mea ar fi recunoscută. Și noi avem ceva de spus și știm cum s-o facem”, a spus Dolan, răspunzând la o întrebare.
„Da, am un proiect nou, însă până să primesc răspuns dacă iese sau nu (a trimis scenariul la agenți, n.n), vreau să mă întorc la școală la toamnă, să omor timpul, să mai învăț și eu ceva, să pierd vremea cu oameni de vârsta mea, poate îmi iese să-i și sărut măcar pe câțiva…”. La finalul conferinței de presă, a fost singurul regizor care n-a plecat fără să dea autografe; prietenos și degajat, i-a privit pe oameni în ochi, iar în drum spre culise a dat o fugă spre jurnaliști și a făcut poze în costumul de un verde crud.
Coloana sonoră a filmului e bulversantă, iar faptul că e filmat folosind 1:1 te duce cu gândul la imagini succesive de Instagram (da, perspectiva e îngustată, te poți concentra exact pe ce e important, declara la conferință) și îi dă filmului o notă specială. Să le revezi pe Anne Dorval și Suzanne Clement e ca și cum te-ai reîntâlni cu vechi prieteni (au lucrat împreună la J’ai tué ma mère). Cei trei par indisolubil legați unii de alții.
O mamă rămasă văduvă (Anne Dorval) îl are în grijă pe fiul care suferă de un sindrom agravat de ADHD. Nu o duc bine, iar vecina Kyla (Suzanne Clement) îi ajută. Împreună găsesc un echilibru și speranță. Nu vreau să dezvălui prea mult. Tema principală e mama. Nu mama lui Xavier, ci mama ca simbol. Mai cred că e cel mai bun film al lui Dolan de până acum. Și că promite și mai mult (de asta nu m-am îndoit niciodată). De-abia aștept următorul lui film.
Previzibilul Jimmy’s Hall
Ken Loach a venit și el la Cannes, pentru a 17-a oară, cu Jimmy’s Hall. În 2006, a luat Palme d’Or pentru When the Wind Shakes the Barley. Fără să mă întind prea mult, o să spun doar că e un classic Ken Loach. Spune povestea adevărată a lui Jimmy Gralton și a „country hall-ului” din County Leitrim, în anii 30. O combinație de muzică irlandeză și jazz diavolesc adus de la NY, unde Jimmy a muncit câțiva ani, acest country hall devine motivul disensiunii amare dintre săteni (conservatorii, tradiționaliștii împotriva „inovatorilor” confundați mai ales cu comuniștii).
Filmul e plăcut de urmărit, e impecabil filmat, jocul actorilor bun. Detaliile istorice și de atmosferă sunt de apreciat, iar felul în care construiește senzația de intimitate e unul din punctele forte ale filmului. Însă e prea cuminte, prea bad guys versus good guys, prea linear, prea previzibil. (Jimmy’s Hall iese deja în cinemaurile din UK, s-au semnat contracte serioase de distribuție la Cannes). Ken Loach a recunoscut că îi e greu să se lase de făcut filme (anunțase inițial că ăsta e ultimul lui film) și că, după campionatul de fotbal, să vină toamna și vede ce mai e de făcut.
Ultimul film prezentat în competiție la Cannes a fost Sils Maria, în regia lui Olivier Assayas, cu Juliette Binoche și Kristen Stewart (care poartă ochelari și o joacă pe asistenta vedetei de teatru) Dacă e să compar cu o altă performanță feminină dintr-un film de anul acesta – Julianne Moore din Maps to the Stars, premiată pentru interpretare – cea a lui Juliette Binoche în rolul actriței de 40 și ceva de ani Maria Enders e parcă mai plină de substanță. Per total, însă, e un film la care așteptările au fost mult mai mari decât realizările, motiv pentru care unii i-au chestionat prezența în competiție.
Povești din Un Certain Regard
În secțiunea Un Certain Regard au fost câteva titluri care m-au impresionat și se nimerește ca unele să fi fost câștigătoare. Jauja, în regia lui Lisandro Alonso, cu Viggo Mortensen în rolul principal, a luat Premiul FIPRESCI. Filmul m-a cucerit prin imagine; e filmat în Argentina, unde un tată își caută fiica în deșert, undeva în secolul al XIX-lea. Cei familiari cu stilul lui Alonso știu că e meșterul cinemau-lui „slow”. Și aici la fel. Însă ce vezi e o binecuvântare pentru ochi.
Nu a luat nici un premiu, însă descoperirea Cannes-ului, pentru mine, e tânăra meravigliosa Giula Salerno. Să tot aibă 11 ani. Ce ochi, ce privire, ce joc, ce naturalețe, ce frumusețe, ce talent. Joacă alături de Charlotte Gainsbourg (da, și ea e înapoi la Cannes), e fiica ei și a lui Gabriel Garko, doi părinți derapați, prizonierii propriilor obsesii și uri reciproce. Aria e victima lor. E uitată de toți și alungată de la unul la altul. Împreună cu pisoiul ei negru și cu un rucsac, pendulează între cei doi părinți pe care îi iubește și de la care vrea doar să o iubească. Încearcă din răsputeri să-și păstreze inocența, fiind prinsă în ghearele disperării de prea timpuriu. Filmul e Incompressa, iar regizoarea e Asia Argento. Remember this name.
Câinii se răzbună
M-am întrebat de ce nu e în competiția mare Force Majeure, al suedezului Ruben Ostlund. O familie aflată în vacanță la munte e martora unei simulări de avalanșă din care toți ies teferi. Doar că tatăl își ia telefonul, tableta, își lasă copiii și nevasta în urmă și o tulește cât îl țin picioarele să se salveze. Ce urmează e o vacanță în cu totul alți parametri. Devine un thriller psicho care te ține lipit de scaun, dându-ți de gândit despre familie, tați, rolul lor, cupluri și tot așa. Pas mal du tout. A luat premiul juriului Un Certain Regard.
Premiul cel mare Un Certain Regard a plecat în Ungaria, revenindu-i filmului White God, al lui Kornel Mundruczo. Dacă s-ar da și premii pentru câini la Cannes, Luke și Body, cei doi câini care îl joacă pe Hagen (personajul principal din White God) le-ar câștiga cu brio. Sincer, nu e o idee rea premiul pentru câini: anul ăsta, la Cannes, l-am văzut pe câinele lui Godard, în Maps to the Stars e încă unul, în Saint Laurent e un bulldog. Cred că și există așa ceva, inițiat de critica anglo-saxonă – Palme Dog.
White God e filmat cu o tenacitate uimitoare (și sunt foarte curioasă să aflu cum au antrenat câinii, cum i-au filmat). E povestea unei fetițe și a câinelui ei. Tatăl îl alungă, câinele trece printr-o sumedenie de experiențe abrutizante, e transformat în câine de luptă, omoară alți câini și ajunge să sară la beregata oamenilor. În filmul ăsta, câinii se răzbună. Imaginați-vă că, într-o după-amiază, haite întregi de câini invadează Bucureștiul și se instalează haosul. Asta se întâmplă în Budapesta din film, iar scenele din final sunt uluitoare. Think about it.