„The Road” – Focul la ei

0
411

„The Road” – Focul la ei„We’re the good guys. We’re carrying the fire”, îi transmite periodic părintele copilului în filmul The Road. Cuvintele astea sunt menite să funcţioneze, în primul rând, ca un soi de incantaţie liniştitoare. Să mai reducă din povara de a fi nevoit să trăieşti zi de zi într-o lume post-apocaliptică, rasă din temelii de un cataclism nenumit şi configurată pe trei mari obsesii: nevoia de hrană, pericolul canibalilor şi greutatea insuportabilă a trecutului.

Regizorul John Hillcoat le utilizează însă şi la nivelul superior: trasează distincţii etice. „Focul” şi „băieţii buni” delimitează personajele centrale ale filmului, faţă de care restul elementelor sunt definite prin negaţie. Strategia asta, mai mult sau mai puţin simplă, îndeplineşte un dublu rol: îi susţine povestea în imagini a lui Hillcoat, dar şi, ceva mai important, furnizează spectatorului indiciile necesare pentru a construi şi menţine relaţia de afecţiune faţă de personajele filmului. Într-o lume gri, deposedată de orice formă concretă de organic, figurile tipologice ce se perindă pe ecran sunt construite pe cea mai pură formă de disjuncţie exclusivă: în alb sau în negru.

Sarcina îndeplinită aproape programatic de către Hillcoat este transferată însă uşor deformat pe coloana sonoră a filmului. Vechii colaboratori în domeniu ai regizorului, Nick Cave şi Warren Ellis, au infinit mai puţine opţiuni. Dacă Hillcoat refuză pur şi simplu lucrul pe Gri, folosindu-l doar ca pe un peisaj pe care-şi înşiră personajele şi acţiunile acestora, lui Cave & Ellis le rămâne doar opţiunea de-a presta artistic pe fapte. De-a ilustra muzical imaginile centrate exclusiv pe cele două personaje: tatăl şi fiul. Efectele acestui raport incomplet se aud pe coloana sonoră a filmului. Matematic, compoziţiile înregistrate se impart în două mari categorii: muzică pentru perioadele triste, în care personajele rememorează clipele de dinaintea cataclismului şi un soi de „scary movie music”, aplicată secvenţelor în care cei doi încearcă să supravieţuiască pericolelor din lumea actuală.

Cave & Ellis încearcă să depăşească distincţia asta simplistă, şi deloc caracteristică muzicii pe care o produc în mod normal, printr-o uniformizare stilistică. Ce se aude pe coloana sonoră încearcă să creeze conjucţia cu ceea ce se vede adoptând acelaşi stil, unul asumat minimalist. Muzica celor doi nu are nimic în comun cu, să spunem, conceptul tradiţional de soundtrack hollywoodian. În locul aranjamentelor orchestrale, Cave & Ellis preferă pianul şi vioara, compoziţii simple şi extrem de repetitive, alternate ocazional cu atacuri de zgomot, loop-uri dezintegrate sau sunete electronice explicit deranjante. Muzica devine imaginea în oglindă a secvenţelor proiectate pe ecran.

Poate că aici poate fi identificată şi cheia unei anumite doze de eşec angajate de coloana sonoră a filmului. Încercând să ilustreze muzical acţiunea ce se desfăşoară în faţa ochilor, Nick Cave şi Warren Ellis rămân blocaţi definitiv în jocul artistic asumat de către regizor. Hillcoat pare să vrea multe, printre care, la loc de cinste, poate fi identificat şi un soi de „artistic statement”. Ar vrea să facă un film post-apocalitic, dar nu şi „americănesc”. Ar vrea ceva minimalist, care să elimine scenele de thriller grotesc ce-i asigură trecerea printre cei care-l vizionează cu o pungă de popcorn în mână, dar şi prea multă meditaţie strică.

Aşa se face că rezultatul final este unul perfect neutru. Hillcoat visează la o descriere a singurătăţii terifiante dată de vieţuirea în post-istorie, dar o abandonează rapid pentru înşiruirea, cât se poate de hollywoodiană, a secvenţelor de suspans, a sentimentelor induse spectatorului fără vreun fel de retuş: frică, emoţie, speranţă, etc.

Soundtrackul filmului urmează îndeaproape structura asta previzibil curbată. O respectă, în primul rând, prin modul în care sunt denumite compoziţiile, fiecare aparţinându-i câte unui moment bine definit al filmului, într-un şir perfect cronologic al evenimentelor. Şi cum ceea ce se vede pe ecran este în Alb şi Negru, muzica îşi alternează momentele blajine, duioase sau pur şi simplu triste, cu momente de agresiune audio, zgomot exacerbat sau, pur şi simplu, gălăgie fără sens.

Filmul şi muzica funcţionează într-o simbioză perfectă şi extrem de previzibilă: ceea ce auzi în fiecare secundă este ilustraţia muzicală a unei imagini, ilustraţia a ceea ce imaginea ar trebui să trezească în tine, spectator, a sensului şi intenţiei pe care regizorul le-a plasat cu bună ştiinţă în acea secvenţă.

În fine, câteva cuvinte despre modul în care Hillcoat înţelege să folosească muzica duetului Cave & Ellis. În general, regizorul utilizează materialul sonor în cel mai pur spirit al filmului comercial. Lasă muzica să curgă, în surdină, pe secvenţele lungi pe care le consideră momente-cheie ale filmului. În acest caz, punctează imaginile cu un adaos audio pentru a fi sigur că spectatorul recepţionează în întregime exact mesajul pe care el încearcă să-l transmită în acele secunde.

În schimb, de fiecare dată când regizorul instituie o stare de tensiune (precum în momentele în care cei doi se întâlnesc cu un grup de canibali sau atunci când descoperă o pivniţă macabră în care sunt ţinuţi captivi oameni aproape scheletici, pentru a fi folosiţi, din nou, pe post de hrană), Hillcoat face exact ceea ce-i stă bine unui regizor american: măreşte brusc volumul. Iar pentru ca să faci asta nu ai nevoie nicidecum de vreo coloană sonoră originală, ce poartă pe copertă două nume celebre. Sunt suficiente şi câteva fragmente produse special pentru tine, de către vreun inginer de sunet, consemnat la domiciliu într-un studio anonim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here