CRONICĂ: „Aventurile lui Tintin: secretul Licornului” – Haddock în tărâmul self-help

Se ia o serie celebră de benzi desenate, se trece prin crema cremei tehnologiei 3D, se adaugă o pudră de evenimente bombastice (evident că Steven Spielberg nu s-a putut abţine) şi gata blockbuster-ul! Adaptând trei dintre cărţile de comics semnate de belgianul Hergé (Georges Rémi) în anii ’40, s-ar zice că Spielberg a încercat cu Aventurile lui Tintin: secretul Licornului să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură: să-i atragă din nou pe fanii lui Indiana Jones şi, în acelaşi timp, să recruteze fani noi prin şcoli şi grădiniţe. Ce-a ieşit însă nu are prea multe de oferit adulţilor şi riscă să piardă pe drum atenţia copiilor.

După ce descoperă că macheta unui vas celebru ascunde o legendă secretă, reporterul Tintin (Jamie Bell) se trezeşte înconjurat de personaje dubioase ca Ivanovich Sakharine (Daniel Craig), care încearcă să pună mâna pe ea. Ajutat de căţelul Snowy şi de Haddock, căpitanul decăzut şi beţiv, el porneşte în căutarea adevărului şi a comorii.

Tintin-ul lui Spielberg e un ingenuu (nu ştim dacă e un copil supermatur şi superdeştept sau un adult cu faţă de copil), motivat numai de aventură şi la distanţă sigură de orice comportamente violente sau imorale: un erou simpatic şi viteaz, nu foarte credibil, dar numai bun pentru emis pozitivisme despre încredere în sine, curaj, loialitate şi altele de genul între două aventuri stil children-friendly-Indiana-Jones alături de lupul de mare cel recovering alcoholic.

Aşa cum pe la sfârşitul anilor ’20 filmul căuta adesea subiecte muzicale ca pretext pentru folosirea noii jucării, sunetul, acum trăim epoca în care 3D-ul aduce pe ecrane o grămadă de giumbuşlucuri vizuale pe sistemul cuz we can: în Aventurile lui Tintin vedem la tot pasul refexii ultrapalpabile în sticlă/pupile/ochelari/apă/alcool, neavând prea mare utilitate în afară de flexarea muşchilor tehnici din spatele producţiei. Dincolo de luciditatea asta uşor răutăcioasă, trebuie să recunoaştem că lucrurile astea sunt realizate impecabil, construind un melanj vizual plăcut între actorie (filmul lucrează direct cu mişcările actorilor, prin tehnica motion capture), bandă desenată (nasurile, nasurile!!) şi animaţie atentă la detalii, de la blana lui Snowy până la particule de praf strălucind în lumina unei lanterne.

E clar şi e foarte bine că există nişte oameni care jubilează în spatele unor supercomputere în timp ce perfecţionează toate magiile astea, dar mai e mult până când 3D-ul va ajunge la maturitate ca mijloc artistic (şi aici vă rog să nu aruncaţi cu pietre pe care scrie Pina – nici documentarul lui Wenders nu are alt as în mânecă în afară de clătirea ochilor). Până una-alta, Aventurile lui Tintin: secretul Licornului e un film bunicel dacă vrem să ne dăm copii mari, naivi şi escapişti: din când în când, face bine.