Dezbaterile Les Films de Cannes à Bucarest – Pirateria și cinema-ul & Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?

0
206

poza

În cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest au avut loc, în zilele de 24 și 25 octombrie, două dezbateri, una extrem de încinsă și pe alocuri polarizantă (Pirateria și cinema-ul), iar cealaltă extrem de interesantă și destul de edificatoare pentru starea criticii contemporane și influența negativă (sau nu) pe care o are democratizarea oferită de internet (Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?).

La prima discuție, cea despre piraterie și cinema, invitații speciali au fost Jean Labadie, vulcanicul președinte și distribuitor Le Pacte și Davide Castorina (Senior Executive al MUSO, o platformă construită pentru combaterea pirateriei pe internet). Au întărit rândurile Ioana Avădani (Centrul pentru Jurnalism Independent, cu un discurs foarte interesant despre conținut legal/ilegal versus autorizat/neautorizat), Mihaela Tudorache (avocat specializat în copyright), Șerban Tudorel (Inspectoratul General al Poliției Române) și Ioana Diaconu (MUBI România). În public s-au aflat și Tudor Giurgiu și Răzvan Penescu, printre alții.

Discuția despre moralitatea versus ilegalitatea pirateriei a început destul de inocent și, cum altfel, cu statistici și cu niște studii de piață. În Franța, 64% din cei ce piratează, o fac datorită costurilor ridicate ale biletelor. Pe de altă parte, în România, 39% din cei ce piratează se plâng de lipsa conținutului disponibil (cel mai elocvent exemplu – Netflix și toate hopurile ce trebuie parcurse pentru a avea acces la el). S-a discutat și despre situația actuală din Franța (de menționat faptul că în Franța ies săptămânal în cinema undeva pe la 20 de filme), despre cum DVD-ul nu mai este un mod de amortizare a costurilor, despre legea care le permitea autorităților să dea trei avertismente celor ce piratau, înainte de orice alt fel de repercusiuni, despre dispariția magazinelor specializate, despre cum marile studiouri (Universal, de exemplu), deși au încasări foarte mari cu unele filme (Fast and Furious a fost cel mai vehiculat titlu), tot pierd bani, și cum, mai nou, scopul celor ce vând filme către cinematografe s-a mutat de la a scoate profit spre a nu pierde bani.

Era de așteptat, desigur, ca pentru un subiect atât de sensibil și de fluid să se încingă spiritele. S-au aruncat vorbe destul de grele și în mare parte juste atât din public cât și din rândul invitaților. S-au vehiculat concepte precum „sistemul actual de distribuție al filmelor este unul învechit” (în relație cu avansurile tehnologice și în relație cu faptul că vechiul model de distribuție nu poate ține pasul cu realitatea tehnologică, necesitate imediată, de altfel), „filmul va dispărea complet datorită pirateriei” (din varii motive: studiourile își reduc personalul, bugetele sunt reduse și ele, etc.), educarea consumatorului în locul pedepsirii sale (pentru a inculca o nouă percepție despre ce repercusiuni poate avea un act de piraterie și despre ce opțiuni legale/autorizate există), „culture is not free” și, nu în ultimul rând, s-a vehiculat pentru foarte scurt timp o idee de-a dreptul orwelliană: limitarea vitezei de trafic internautic în România (în viziunea celui ce a emis absurda propunere) fiind una din soluțiile împotriva pirateriei. În ton cu ideea legal/ilegal și autorizat/neautorizat, Davide Castorina a prezentat platforma MUSO, ce lucrează cu clienți din întreaga lume pentru a combate pirateria și efectele sale nocive. MUSO se mândrește cu peste 140 de milioane de fișiere neautorizate eliminate de pe Internet în 2014, iar misiunea sa este de a proteja conținutul (prin eliminarea link-urilor de pe Google), de a schimba percepția asupra conținutului și de a face conținutul autorizat cât mai vizibil.

Sigur, discuția s-a ținut, pentru marea majoritatea a timpului, în sfera a ceea ce se întâmplă în Franța unde, așa cum au comentat și cei din public, conținutul este disponibil într-o cantitate mult mai mare decât în România (în țara noastră, platformele VOD ce au conținut autorizat sunt aproape inexistente). În cazul nostru, s-ar putea dezbate moralitatea actului de piraterie (căci ilegalitatea sa nu poate fi dezbătută, fiind imuabilă în mod cert), mai ales din perspectiva formării unui public cinefil în condiții de comunism și secetă culturală. Căci, nu-i așa, mulți dintre cei care văd filme astăzi, care fac filme și care scriu despre filme și intră în anumite categorii de vârstă, și-au făcut debutul în cinefilie prin intermediul pirateriei: întâi cât de cât modest, în „cinecluburile” ad hoc ținute de vecinul cu video, iar mai apoi, în perioada post-revoluție, prin intermediul centrelor de închiriere de casete video și oferta lor de filme delicios de eclectică și de bombastică. Pirateria în cazul românilor a fost întotdeauna un concept fluid și, pentru prea mulți, ideea de a plăti pentru o operă de artă (e irelevantă calitatea ei) este și va rămâne o nebuloasă. Și aici revenim din nou și din nou la ce a emis publicul dezbaterii: nu avem disponibil conținut suficient, conținutul disponibil nu ține nici el pasul cu rapiditatea tehnologică ce ne este insuflată în permanență, iar percepția consumatorului este, înainte de toate, defectuoasă.

A doua discuție a fost mult mai liniștită. Probabil și datorită faptului că mulți dintre cei vizați de dezbatere nu au fost prezenți. Aici mă refer, desigur, la întreaga blogosferă românească ce se ocupă cu mai mult sau mai puțin succes cu scrisul despre cinema. Din păcate am văzut doar una sau două fețe cunoscute din blogosferă. Dezbaterea i-a avut ca invitați pe Pascal Mérigeau (jurnalist și critic de film), Magali Montet (atașat de presă), Ronald Chammah (distribuitor) și Christian Ferencz – Flatz (filozof și teoretician de film) și, sub numele de Cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?, s-a concentrat pe schimbările care au avut loc și care au loc în mod constant în peisajul criticii odată cu apariția internetului și, prin consecință, odată cu democratizarea opiniei.

Pascal Mérigeau a deschis discuția prin expunerea, a ceea ce înseamnă în opinia sa, misiunea și obligația unui critic, adresând direct „de ce”-ul (scriem pentru a împărtăși opinia cu ceilalți și pentru a încerca să înțelegem filmul prin scriitură), „pentru cine”­-ul (scriem atât pentru cei care nu au văzut filmul cât și pentru cei ce l-au văzut) și „cum”-ul (prin scriitură trebuie să găsim adevărul obiectiv al filmului, criticul e singur în fața filmului și trebuie să ia în considerare doar ce este pe ecran, trebuie să se debaraseze de reputația unui regizor sau a unui actor și, mai ales, preferințele personale trebuie să ocupe un loc secundar). Continuând pe ideea de „Internetul ca pericol pentru critica de film clasică”, s-au dezbătut și idei precum faptul că se scrie mai mult decât înainte, dar că nu se citește proporțional mai mult, că internetul a bulversat în mod clar critica de film tradițională și că internetul subminează baza economică a criticii tradiționale. Sigur, aici am putea reveni la punctele adresate în prima dezbatere și să le aplicăm la critica de film tradițională: oare toate aceste semnale de alarmă ce au fost trase nu se datorează simplului fapt că tehnologia se mișcă rapid și că nu toate domeniile pot ține pasul cu ea?

Unul dintre lucrurile cele mai importante menționate apropo de cronica de film (fie ea tradițională sau în forma sa actuală și „mutantă”) a fost că publicul, la momentul acesta, intră într-un contact mult prea intim cu filmul înainte de a vedea filmul în sine. Asta se traduce prin faptul că, datorită (sau mulțumită, depinde de ce parte a baricadei ne aflăm) site-urilor agregatoare de genul Rotten Tomatoes sau IMDB, publicul ia, uneori fără să-și dea seama, la un act critic redus la minimul său: o notă sau un rating cu stele sau o opinie a vreunui utilizator.

S-a ridicat la fileu și ideea că, în România, situația este departe de a fi ca cea din Franța. Aici, internetul nu a bulversat bazele economice ale criticii, căci se scria din capul locului puțin, iar evoluțiile au fost, în teorie, pozitive. Cel puțin la nivel cantitativ. Pe de altă parte, din public, s-au emis și opinii perfect valabile precum „critica de film în România este irelevantă”, mai ales pentru filmul românesc. Căci acesta are mai mult alt public decât cel neaoș și pentru că, pe partea de comunicate de presă, de exemplu, laudele incluse sunt cele din reviste sau site-uri străine, nicidecum site-uri sau reviste românești. S-a dialogat și despre cum blogurile sunt, de fapt, o latură narcisistă, cu mulți cronicari activând mai mult pentru propria lor plăcere, despre cum este dificil pentru un critic să se arunce împotriva valului, despre cum părerile despre filmele clasice sunt deja consolidate și mai degrabă de neschimbat, despre cum, în România, critica nu este o profesie și că cel care scrie de multă vreme își va pierde inevitabil inspirația/motivația, și despre cum, la nivel stilistic, e nevoie ca scriitura să se adapteze filmului (exemplul cel mai elocvent: „cadre scurte – fraze la fel de scurte”).

În partea a doua a discuției, ne-am mutat spre zona de PR cu Magali Montet povestind despre ce face mai exact un atașat de presă (rolul său, printre altele, este să-i cunoască pe jurnaliștii pe care îi cheamă la vizionări pentru a-i chema în funcție de preferințe) și despre rolul acestuia de ambasador, de verigă între producție, presă (nu neapărat pe partea de critică) și rolul publicitar al acestuia. Un alt punct de discuție în ceea ce privește discrepanța dintre Franța și România s-a referit la vizionările de presă și dimensiunile lor. Magali Montent a menționat că vizionările pentru filmele din Franța se fac cu 3 – 4 luni înainte de ieșirea acestuia în cinematograf și sunt în jur de 5 – 7 proiecții.

Spre sfârșitul discuției a intervenit și Cristian Mungiu, povestind despre experiențele sale cu presa și expunerea către presă atât a sa cât și a filmelor sale, despre programul de interviuri uneori istovitor și despre cum prestigiul adus de un Palm d’Or aduce responsabilitatea unui regizor de a confirma, într-un fel, premiul la următorul său film.

Legând cele două discuții și aducându-le într-o zonă aproape de casă, în ograda noastră, concluziile care se pot trage sunt următoarele: poate fără pirateria atât de frenetică din trecut nu ar fi existat o parte din cei care scriu astăzi despre film, poate fără accesul oferit la cinema-ul extern de către casetele VHS dublate, mulți dintre cinefilii de astăzi s-ar fi orientat spre alte puncte de interes. Asta nu înseamnă că pirateria nu este o problemă și asta nu înseamnă că oricine trebuie să scrie despre film (după cum spunea Chef Gusteau în Ratatouille, Anyone can cook – dar asta nu înseamnă că cine gătește o și face bine). Atâta vreme cât industria cinematografică nu găsește un model cât de cât funcțional pentru a combate pirateria (de exemplu, curentul din UK de a lansa filmul simultan în cinema și pe VOD, ar putea fi o oareșcare soluție) și, mai specific, atâta vreme cât în România lipsa de conținut disponibil rămâne o problemă, pirateria va continua să existe. Iar despre bloguri, numai de bine, atâta vreme cât sunt, în marea lor majoritate, apelate doar pentru funcția lor pur comercială acolo unde e cazul, fără mai multe pretenții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here