Fanfaronadă și anti-entertainment: Batman vs. Superman – Zorii dreptății

2
297

bvs2

Noul film din interminabila (căci urmează ani mulți de filme) sagă DC Comics, Batman v Superman: Dawn of Justice este un film pentru copii cu pretenții de film pentru adulți. Scenariul (de Chris Terrio – care a lucrat și la Argo – și de David S. Goyer – care a lucrat la Dark City, Man of Steel, Batman Begins, toate cele trei Blade-uri, plus încă o droaie de alte filme) aruncă în stânga și în dreapta cu termenii „zeu” și „Dumnezeu” cu o lejeritate dezarmantă și, în esență, ajunge să nu spună absolut nimic nici despre zei, nici despre dumnezei și nici despre supereroii prinși în acest malaxor de idei flasce și de anti-entertainment fățiș care poartă amprenta regizoral-nefastă a lui Zack Snyder.

Snyder are o istorie lungă și nefericită la Hollywood, a pornit cu remake-ul abject al iconicului film romerian, Dawn of the Dead, a continuat cu 300 o epopee ADHD despre testosteron și a continuat cu ciorbele prolixe Watchmen, Sucker Punch și Man of Steel, trecând și printr-o animație cu design sinistru și titlu interminabil, Legend of the Guardians: The Owls of Ga’Hoole. Cu toate acestea, dar și pentru că știau că din punctul de vedere al box office-ului nu aveau cum să o dea în bară cu un film ce-i aduce laolaltă pe supereroul emo (omul liliac) și pe supereroul fad (omul roș-albastru), Warner Brothers i-au încredințat filmul de față ce are rol de catalist pentru întregul univers (plictisitor și disperat de a fi luat în serios drept un univers de benzi desenate pentru adulți) The Justice League. Asta după ce făcuse deja, după cum am menționat mai sus, praf două comic book movies: Watchmen și Man of Steel (acesta funcționând el însuși ca bază pentru haosul cinematografic din BvS).

Povestea filmului nu e deloc una complexă, dar este transformată în asemenea fel pe ecran de montaj și de chinul de a îndesa cât mai multe elemente în acest pre-univers cinematografic, încât uiți lejer ce s-a întâmplat înainte cam o dată la cinci minute. În mare, Bruce Wayne (în singura secvență relativ nederanjantă – cea de început, care prezintă de la nivelul solului sfârșitul anteriorului film) decide că Superman este mult prea periculos așa că se pregătește pentru o luptă cu acesta. În paralel, Alexander Luthor deversează pe gură tot felul de platitudini despre zei și dumnezei și face cum face și obține o bucată de kryptonită pentru a-l învinge pe supraom. Și îi răpește și mama. Batman și Superman se luptă (într-o secvență ilară și lipsită de orice coerență vizuală în care Batman e îmbrăcat în Transformer) și descoperă, într-un din cele mai cretine și jignitoare plot twist-uri din memoria-mi recentă, că pe mamele lor le cheamă la fel căci nu degeaba se face atâta foreshadowing ieftin cu numele mamei lui Batman. Cei doi se împrietenesc, Lex Luthor dezlănțuie creatura numită Doomsday (născută din sângele lui Luthor și din trupul generalului Zod), hop țop și Wonder Woman (îndesată-n film pentru că, din nou, e o rampă de lansare pentru The Justice League), Superman moare, dar nu chiar, toată lumea îl plânge pe marele erou american, dar mai ales Lois Lane. The End.

Întregul film e compus din niște personaje care, practic, nu există decât într-o singură dimensiune și doar sunt forțate de scenariu să o adopte nu o a doua ci o altă singură dimensiune (vezi momentul în care Batman și Superman devin aliați), asta în cazul în care li se permite așa ceva (vezi Luthor, Lois Lane, Wonder Woman). Ce-i drept, nici actorii nu ajută foarte mult (mai ales pentru că sunt struniți de un regizor care are predilecții către pseudomaturitate și către spectacol vizual cacofonic): Ben Affleck are în programul actoricesc doar priviri încruntate, urlete și bosumflări, Henry Cavill e Henry Cavill și joacă rolul lui Superman ca în anteriorul film (cu flerul și talentul unei păpuși de lemn uitate printr-un colț întunecat al teatrului Țăndărică), Jesse Eisenberg are părul lung și face același rol ca în The Social Network, doar cu ceva mai multe ticuri nevrotice, Gal Gadot e pusă în film doar pentru că e frumoasă și pentru că știe să se încrunte, iar Amy Adams stă tot timpul cu ochii umflați și se uită mai mult în gol, de parcă personajul ei ar fi în stare de gânduri complexe.

Sigur, multe dintre probleme filmului se nasc dintr-o lipsă de direcție coerentă și dintr-o lăcomie groaznică de a îndopa și îndesa concepte așa-zis inteligente și mature într-un film care, până la urmă, e despre un adolescent emo de 44 de ani care-și plânge părinții și despre un supererou care poate face aproape orice, dar care tot reușește să și-o ia pe coajă de la încruntatul om liliac. Pe de altă parte, nici materialul sursă nu este mai breaz, dacă e să privim și din perspectiva benzii desenate care a inspirat (și ăsta e un termen pe care-l folosesc cu indulgență) filmul: The Dark Knight Returns, bandă desenată considerată una din cele mai importante ale epocii optzeciste, construită de Frank Miller (vinovat și pentru 300). Banda desenată originală este, la rându-i, un exercițiu în futilitate, o încercare a DC Comics de a-și face personajul să se transforme în ceva atât cool cât și cult. Din punctul meu de vedere, nu reușește pentru simplul fapt că nu ai cum să iei în serios atât o bandă desenată care zbiară din toți rărunchii: Sunt cool! Am subiect matur! Sunt dark! Am personaje care suferă! Adevărul e că, atât materialul sursă, cât și rezultatul cinematografic final, sunt niște fanfaronade deloc sincere mediilor de difuzare, care vor să infuzeze în cheie dark & edgy personajele (cam ce a făcut și Nolan, doar că BvS e, surprinzător, mult mai golit sufletește și mult mai vidat de sentimentul de distracție decât cele trei filme cu Christian Bale care se iau atât de mult în serios încât derapează alarmant în penibil). Dacă dorim elemente mature în benzile desenate, dacă dorim tușe intelectuale cu adevărat importante și care chiar au un grad bine dozat de umor și de efervescență, atunci ne mulțumim cu cele care încă n-au beneficiat de filme, precum The Sandman (pe care-l strică David S. Goyer acum, deși încă sper să nu mai fie transformat în film), Enigma (ambele editate de Vertigo, subdiviziune a DC Comics), Saga, The Wicked + The Divine, Sex Criminals, Monstress (și, în general, foarte multe de la Image Comics).

În orice caz, este mai mult decât evident că cei de la Warner Brothers se strofocă din răsputeri să pună pe picioare acest univers al DC Comics, în competiție directă cu universul celor de la Marvel (care, fiind atât de diferit din punct de vedere al tonului abordat – mult mai light și infuzat de entertainment real, nu pare o competiție în realul sens al cuvântului), și îndoapă filmul de față cu tot ceea ce le vine la îndemână pentru a pune niște baze, sărind etape necesare, secătuindu-și și plictisindu-și publicul. Astfel, avem parte de cameouri ale personajelor Flash, Aquaman, Cyborg (care, între noi fie vorba, nu-s cele mai interesante personaje), toate doar pentru a construi schela pe care va fi trântit următorul film. Sigur, The Justice League tot va avea încasări amețitoare la box office, dar prețul pe care îl plătesc spectatorii e unul mare: ore întregi de nonsens, personaje plictisitoare, vid creativ și o lipsă crasă de orice urmă de entertainment.

2 COMENTARII

  1. de bună seamă domnul cătălin mesaru ori n-a văzut un film inspirat din benzi desenate, ori n-a citit materialul-sursă, cât să-nțeleagă măcar mecanismele unui film inspirat din benzi desenate. altfel nu-mi explic lipsa totală de competență în discutarea acestui film care, cu toate păcatele lui, a fost totuși apreciat de public și care nu se ia chiar într-atât de serios pe cât se ia criticul său.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here