În cariera multor regizori, unii dintre ei foarte mari, vine o perioadă, în a doua parte a vieţii, în care vizitează „Palilula”. Nu l-a ocolit nici pe Fellini (al cărui Satyricon arăta o înclinare spre exces, motivată, e adevarat, şi de sursa literară ), iar Jean-Luc Godard încă o face, o dată la doi ani, blocând din ce ce în ce mai mult, plin de self-indulgence, sensul filmelor sale. Silviu Purcărete ajunge să facă toate astea încă de la primul film. Dar să mă explic.
Palilula e, pare-se, un „orăşel pierdut undeva pe harta ţării”. Serafim (Áron Dimény), doctor pediatru cu fes roşu, ajunge aici pentru a-l înlocui pe recent decedatul nea’ Pantelică. Însă Palilula nu e Turnu Măgurele: aici nu se nasc copii, morga e un fel de foişor/seră dezafectată în piaţa centrală, morţii şi fotografiile se mişcă, un tren nocturn se încarcă cu un transport de broaşte pentru export, iar un hermafrodit se transformă în femeie la lună plină, şi înapoi la lună nouă. Detalii de acest gen, care mai de care mai „altfel”, căutat neobişnuite, se aglomerează unele peste altele, fără măsură şi orizont, şi nu duc nicăieri.
La adăpostul unei logici interne închipuite, Purcărete creează o lume ancorată doar de imaginaţia sa. Poate fi suficient pentru o scenă de teatru, nu şi pentru un film. După introducerea în realitatea alternativă a Palilulei, orice urmă de intenţie narativă se risipeşte în ilustrarea amănunţită, repetată şi monotonă a dictonului oraşului: „Mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”. Palilulienii (printre care George Mihăiţă şi Răzvan Vasilescu) zac în căzi, pe bănci şi scaune, petrec şi beau pe muzica aceluiaşi pian şi aceloraşi arii de operă, iar protagonistul este lăsat baltă printre ei până la finalul dezlănţuit.
Am înţeles din prima: chefurile orgiastice ilustrează excesul şi decăderea lumii. Capra e simbol al fertilităţii şi o să fete în cele din urmă. Serafim e doctor pediatru. Broaşte sunt mai multe decât în Magnolia (iar acolo plouă cu ele!). Ştim ce urmează, intuim şi cum o să aibă loc, dar acest lucru nu e de ajuns pentru Purcărete. Încă o scenă şi apoi încă una, care se anulează reciproc, fac din Undeva la Palilula un film extrem de greu de văzut şi de recomandat.
Poate că nu e nimic în neregulă cu demersul lui Purcărete; lumi stranii, în care fiecare detaliu are ceva aiurea, au creat şi alţii. Când îi iese, Terry Gilliam e considerat vizionar; Jean-Pierre Jeunet şi Marc Caro au inventat împreună Delicatessen şi La cité des enfants perdus. Iar Charlie Kaufman a mutat viaţa pe scenă în Synecdoche, New York. Dar chiar dacă foloseşte resurse considerabile (efecte vizuale nemaivăzute într-un film românesc, bani mulţi daţi pe scenografie, altfel remarcabilă), execuţia e deficitară: pentru scenele de „petrecere” recurge iar şi iar la aceeaşi manieră de filmare, la acelaşi tracking shot; unele replici strepezesc pur si simplu auzul („Un biet Lazaret pierdut prin coclauri”, „De 5 milioane de ani ne tot grăbim”); aglomerarea nu ţine loc de inspiraţie atunci când planul nu are profunzime; poantele finale ale glumelor sunt repetate sau explicitate la refuz („Înjuri de lup?”).
Autoindulgent şi fără ţintă, Undeva la Palilula e un eşec de proporţii care nu dă adjectivului „purcăretian” conotaţii pozitive. Parafrazând o replică din film, „hai că se-ncălzeşte şpriţul”.