Probabil că audiţia lui Kirsten Dunst pentru rolul protagonistei din Upside Down/ Între două lumi a constat în scena sărutului de-andoaselea din Spiderman. Altfel nu se explică de ce se simte atât de în largul ei în universul ca o clepsidră creat de argentinianul Juan Solanas – unul cu gravitaţie dublă, în care două lumi stau faţă în faţă fără a se putea amesteca.

Adam (Jim Sturgess) o întâlneşte şi o pierde pe Eden (Dunst) pe un vârf de munte, iar apoi o caută tot restul vieţii. O găseşte la Transworld, o corporaţie ce face legătura dintre Lumea lui de Jos, poluată şi săracă, şi Lumea ei de Sus, bogată şi dependentă de „materia inversă” venită de dincolo – stratificare socială în toată regula, aşadar. Cu ajutorul unei pudre roz (!), produsă de o albină de aceeaşi culoare, Adam poate însă să lupte împotriva gravitaţiei şi a condiţiei sale şi să îşi urmeze obsesia.

E adevărat că rezumatul poate suna aiuristic. Însă Upside Down are propriul set de reguli, enunţate încă de pe generic, fără ca apoi să dea impresia că le inventează pe parcurs (vezi Inception) – soluţiile pe care protagonistul le găseşte (printre care o săritură dintr-un ocean în celălalt) vin firesc şi sunt destul de bine argumentate de premiza scenariului. Atât timp cât ştim că nu ne aflăm pe Pământ, şi că personajele nu sunt oameni, oricât de mult ar semăna cu unii, putem accepta că nu există camere de luat vederi, un control mai bun de securitate, sau nori din care să cadă ploaia între cele două oraşe.

Solanas se joacă mult cu camera de filmat, care pare de multe ori surprinsă de partea greşită, fie cu susu-n jos sau invers, dând impresia că mai fură câte un cadru. Libertatea pe care i-o oferă perspectiva îi permite unghiuri neaşteptate care vor da bine în conversia 3D anunţată pentru lansarea nord americană. Iar peisajele generate sau retuşate digital, cu gust, impresionează.

Ca-n „restaurantul de la capătul Universului”, al lui Douglas Adams, în care poţi fi martorul sfârşitului existenţei, Adam şi Eden se întâlnesc la Dos Mundos, unde cupluri dansează tangoul „El último café” pe cele două podele ale camerei; se folosesc apoi de gravitaţia celuilalt pentru a sări şi a pluti între stânci. Filmul lui Solanas e străbătut de acest soi de sensibilitate desuetă, care poate fi confundată cu siropul, asta dacă te raportezi la lumea care te înconjoară. Dacă însă accepţi, de obicei, în întregime, fanteziile animate ale lui Hayao Miyazaki, nu îţi va fi greu să asimilezi ce îţi propune Upside Down.

Fără a fi perfect (prea multe idei încolţesc fără a fi duse la capăt, şi finalul abrupt îi taie elanul), Upside Down e o surpriză plăcută, venită de nicăieri. Sau de deasupra; ca şi Kirsten Dunst, care pare din altă lume.

Filmul rulează în cinematografele din România din 2 noiembrie.