Judd Apatow este cel mai influent producător de comedie de la Hollywood şi are o familie mare. Nicăieri nu e mai evident acest lucru decât în ultimul său film în calitate de regizor şi scenarist, This is 40/Aşa-i la 40 de ani!.

Cu ştampila de „un fel de sequel la Knocked-up”, This is 40 aduce în prim-plan două personaje secundare de acolo – jucate de soţia lui Apatow, Leslie Mann (care seamănă cu Kate Beckinsale pe afiş), şi de colaboratorul frecvent al său, Paul Rudd – aflate la pragul psihologic de 40 de ani.

Cuplul are două fete capricioase (interpretate de fiicele lui Apatow), părinţi-căpuşă (Albert Brooks) sau înstrăinaţi (John Lithgow), cariere care se clatină, ipoteci neplătite, şi o sumedenie de oameni care se învârt în jurul lor, mai mult din dorinţa regizorului de a le face loc prietenilor săi amuzanţi (Jason Segel, Chris O’Dowd, Melissa McCarthy, Lena Dunham, etc.) şi unor numere muzicale interminabile (Graham Parker şi Ryan Adams as themselves) decât cu vreo justificare în scenariu.

Rezultatul e un film de două ore din care s-ar fi putut lăsa în camera de editare cel puţin o treime, cu scurte reprize reuşite de comedie, dar cu o poveste ce rătăceşte fără să ducă nicăieri, încărcată de personaje şi de fire narative.

Pentru un film despre maturitate şi decizii importante, This is 40 e plin numai de personaje capricioase cu minte de copil, şi asta pentru că Apatow le scrie la fel ca pe unele cu douăzeci de ani mai tinere. Problemele cu care se confruntă cuplul (Debbie şi Pete) după 15 ani de căsnicie sunt enunţate („ai fi rămas cu mine dacă nu eram însărcinată?” „trebuie să şi mâncăm” „nu îi mai împrumuta bani tatălui tău”), dar sunt repede date la o parte cu concluzii comode de genul „e vina părinţilor”; o escapadă în doi cu fursecuri cu surprize e o ocazie bună pentru nişte improvizaţie de calitate şi atât.

Megan Fox e tăiată repede de pe lista de tentaţii a lui Pete pentru că oricum „nu ar şti ce să facă cu ea” (!), dar rămâne prin preajmă să defileze în ţinute sumare spre încântarea tuturor personajelor masculine.

Una dintre calităţile umorului lui Apatow, în filme ca Knocked-up şi Funny People, era faptul că nu îşi judeca personajele şi că nu se sfia să şi le şifoneze, chiar cu riscul de a deveni antipatice. This is 40 nu face excepţie, dar aici protagoniştii sunt mai antipatici decât de obicei şi îţi e greu să găseşti motive pentru a petrece două ore cu ei: cele două fete, accesorizate până în dinţi de Apple, sunt isterice şi obositoare, şi comportamentul lor nu pare a fi doar o fază prin care trec, specifică vârstei; Pete e un idealist naiv şi prea puţin pregătit pentru viaţă, care se găseşte în situaţia inexplicabilă de a avea o carieră decentă -„nu-mi găseam de lucru, aşa ca mi-am făcut casă de discuri”(!); Debbie e singura care inspiră o urmă de simpatie, cu anxietăţile cauzate de ziua de naştere şi de sarcină – are totodată parte şi de cele mai amuzante schimburi de replici, una cu un coleg de şcoală a fiicei sale, alta cu vânzătoarea high de la magazinul său de haine.

Cursa lui Pete, care se satură să meargă pe banda de biciclete şi dă într-o maşină parcată regulamentar, şi bătaia pe care şi-o ia apoi, pare concluzia plină de semnificaţii a altui film. This is 40 n-are nici umorul, nici profunzimea unei dramedii reuşite, iar Apatow poate ar trebui să îşi refuze opţiunea de final cut de-acum încolo.

Filmul rulează în cinematografele din România din 11 ianuarie.